IOAN POPA-CICĂU Profesor de liceu

A fost primul născut într-o familie cu patru copii din satul Cicău, revenită din Statele Unite. S-a născut la 23.02.1914. A învăţat să scrie și să citească în satul natal.

A urmat Liceul “Titu Maiorescu” din Aiud, iar la absolvire, în 1934, în urma unei scrisori de recomandare primită de la profesori, și în urma unui concurs, a obţinut o bursă regală la Universitatea din Cluj, care acoperea cazarea și masa. Şi-a menţinut cu eforturi și seriozitate această bursă timp de opt ani, locuind în căminul bursierilor (singurul din Cluj) cu cei mai importanţi intelectuali ai Ardealului, printre care: Ion Raţiu,  Ştefan Pascu, Iosif Pervain, Dumitru Salade, Gabriel Ţepelea. A studiat cu profesori celebri: Lucian Blaga, D.D. Roșca, Mihai Beniuc.

În anuarul Universitatii din Cluj din anii 1937-38 sunt consemnate primele sale articole din domeniul pedagogiei. A devenit licenţiat în filozofie, sociologie, pedagogie cu distincţia Magna Cum Laude. A început cursurile doctorale, nefinalizându-le, fiind trimis pe front ca sublocotenent. Sfârșitul războiului l-a prins în munţii Tatra.

A activat initial ca profesor de limba română și psihologie la liceul “Mihai Viteazul” din Turda. După susţinerea examenului de stat la Bucureşti, unde a reușit primul pe ţară (o performanţă fără echivalent astăzi, având în vedere că se organiza din 4 în 4 ani) a fost repartizat  la Liceul “Mihai Eminescu” din Satu Mare. Totuși, cea mai mare parte a activităţii sale este legată de Liceul Teoretic din Ocna Mureș, de unde s-a pensionat în 1976.

În 1953 s-a căsătorit cu Maria și au avut trei copii: Ioan ̶devenit doctor în matematică, Ovidiu  ̶ inginer, Ileana ̶profesoară de matematică.

A avut o memorie de excepție (vorbea ore întregi fără notiţe) și un umor de foarte bună calitate. A regizat cu generaţii diferite de elevi piesa „Dezertorul” de M.Sorbul, cu costume aduse de la teatrul din Turda, spectacolele reprezentândadevărate evenimente în oraș. Academicianul, senator Gabriel Ţepelea, i-a mărturisit primarului A. Drăguţ următoarele: ,,Am fost colegi. A fost un om extraordinar, un ţăran de geniu, deștept și plin de har”.

Publicistul Ovidiu Marian, își aduce aminte despre profesorul lui:

"Trebuie să spun din capul locului că profesorul de limba română, Ioan Popa, se bucura de admiraţia şi respectul tuturor elevilor, dar şi al locuitorilor oraşului Ocna Mureş şi nu numai. Dascăl de mare cultură, Ioan Popa ne transmitea, prin lecţiile sale, o parte din ştiinţa limbii române pe care o stăpânea ca nimeni altul. Ţin minte că o dată pe lună transforma ora sa de curs într-o dezbatere consacrată gramaticii limbii noastre străbune. După domnia sa, gramatica trebuia cuprinsă în programa şcolară până la terminarea liceului. Abia acum ne dăm seama câtă dreptate avea dascălul nostru. Uneori, la cererea elevilor, aborda şi alte teme. Astfel, într-o seară, la rugămintea unor colege, ne-a vorbit o oră despre fericire, ca stare de mulţumire intensă, determinată de satisfacerea unei năzuinţe. O oră întreagă am stat numai ochi şi urechi, iar la sfârşit nu mai conteneam cu aplauzele.

În timpul lucrărilor scrise, profesorul părăsea clasa şi se întorcea după o oră pentru a recolta producţiile noastre. Nesupravegheaţi, puteam să copiem în voie. Unii chiar o şi făceau. Spectacolul începea, însă, la aducerea tezelor şi cu nelipsitul comentariu al profesorului pe marginea celor scrise de noi. Observaţiile ironice, usturătoare la adresa celor care se folosiseră de manuale, dublate de nota scăzută a lucrării, îi obliga moral pe cei în cauză să-şi ceară scuze în faţa clasei. Pe cât era de aspru şi drastic cu noi, pe atât ne sprijinea în acţiunile noastre. Apropiat de noi, dar distant în anumite situaţii, profesorul ne însoţea la mai toate activităţile noastre extra-şcolare. Îmi amintesc cum la balurile organizate de Liceul Teoretic, profesorul Ioan Popa era sufletul petrecerii. Cunoscător, ca nimeni altul, al dansurilor populare din Transilvania, profesorul, susţinut îndeaproape de un coleg de-al noastru, interpreta jocul fecioreasca ( cu ponturi) pe muzica neîntrecutului violonist Alexandru Ţitruş, cu sărituri, bătăi în podea şi cu palma peste picioare, susţinut pe margine de învăţăceii săi.

Prin comportamentul său, profesorul Ioan Popa a contribuit, în mare măsură, la dezvoltarea noastră intelectuală şi morală; ne-a arătat cum nu se putea mai bine că nu trebuie să învăţăm pentru şcoală sau pentru profesor, ci trebuie să învăţăm pentru noi, pentru viaţă. După mine, Ioan Popa a fost profesorul care şi-a iubit, ca orice ardelean, în egală măsură atât patria, cât şi limba vorbită – limba română."

Fosta lui elevă, Ileana Bucurenciu, care a făcut o frumoasă carieră prin studierea limbii române, ajungând doctor în Filologie, are o evocare plină de recunoștiință și duioșie față de cel care i-a fost marele profesor de limba română.Iată ce cuvinte alese are ea pentru domnul Popa:

Domnul Popa? Simplu: Domnul Popa! Așa mi-a rămas în memorie, și nu numai mie, credcă a fost profesorul care m-a condus în timpul anilor de liceu spre tezaurul primit de la cronicari și ajungând până la scriitorii contemporani. Pe atunci-anii 60 – literatura română se incheia cu „Mărul de lângâ drum” sau „Lazăr de la Rusca” și „Mitrea Cocor” sau „Cordovanii”. Am avut totuși prilejul (interzis celor care ne precedaseră) să aflăm de „Ne cheamă pământul” al lui Ocatavian Goga, însă nicidecum de „Poemele luminii”. Lucian Blaga se stingea în zilele în care noi ne pregăteam de bacalaureat, la cațiva kilometri de orașul nostru, și noi nu știam de el! Iar când, după doi ani, am citit „Eu nu strivesc corola de lumini a lumii”, m-am supărat foarte tare pe Domnul Popa. Ne învățase atâtea lucruri, ne inoculcase atât de adânc respectul pentru trecutul istoric și dragostea pentru pământul nostru (țin minte perfect cum ne-a dus cu clasa la Mirăslău, unde am citit, pe rând, din „Românii supt Mihai – Voievod Viteazul”), ne apropiase cu pietate și sensibiliate de frumusețile literaturii noastre și… să nu ne spună nimic de Blaga! Abia mai tarziu am aflat ce ar fi însemnat asta pentru el și de fapt și pentru noi. Pentru dânsul, persecuție și chiar temniță. Pentru noi, a fi lipsiți nu doar de un profesor de mare ținută (la terminarea facultății urma să rămână ca asistent universitar), ci de un pedagog strălucit, și mai ales de un Om! De la dânsul am învățat, nu doar în teorie ci prin exemplul personal, să fim sârguincioși, exigenți, drepți. Disciplinați, în sensul cel mai bun al cuvântului. L-am avut și ca diriginte în toți anii liceului și nu puține au fost situațiile în care a trebuit să ne schimbăm unele obiceiuri ca urmare a sfaturilor si exigențelor morale ale dânsului. Îmi aduc aminte, cu jenă dar și cu recunoștință, de un moment, crucial în viața mea, când, fiind șefă  de clasă am vorbit cu colega de bancăîn timpul orei. Nu admitea acest lucru, așa cum nu admitea nici neorânduiala în clasăînainte de începutul lecției. Pedeapsa în cazul din urmă era ascultarea din toată materia! Iar în cazul celălalt a fost, detronarea mea din șefia de clasă. Ce rușine mi-a fost! Nu ciudă ci rușine. Să-l dezamăgesc pe Domnul Popa!

Ceea ce am învățat, la românăîn anii de liceu nu era cu nimic mai prejos de cele ce aveam săînvăț apoi la Facultatea de Filologie din Bucuresti. Ce-i drept, am avut limba și literatura română ca specialitate secundară, dar faptul că nivelul cunostințelor mele din liceu era universitar îl datoram cu sigurantă Domnului Popa. Parcăîl aud și îl văd și acum, în fața clasei, sau umblând dintr-o parte în cealaltă a ei, dictându-ne ceea ce trebuia neapărat săștim. Uneori cuvintele erau pentru noi necunoscute și mai greu de înteles, dar ni le explica și ne obliga astfel să nu ne limităm la ceea ce știam deja ci să ne insușim o exprimare mai aleasă. Poate a insistat mai mult decât am fi vrut, pe aspectul istoric al materiei, dar o facea nu doar pentru că asta îi era formația ci și pentru căștia căîn felul acesta ne familiarizează cu un nivel superior de gândire.

Dar nu era numai istorie literară ceea ce ne invăța. A rămas, pentru generațiile noastre, ca unul din momentele cele mai importante ale anilor de liceu spectacolul dedicat satului românesc, așa cum se reflecta el în poezia lui George Cosbuc, organizat de dânsul. Nu stiu câți discipoli a avut, dar știu că promoția fratelui meu a fost prima care a învăţat cu el și că, după trei ani, și noi am avut parte de o asemenea, cu totul specială, manifestare. Poeziile lui Coșbuc, marcând momente ale vieți satului, dar și expresii ale simțirii și gândirii românești, au devenit parte din existența noastră. Chiar și numai faptul că ne  îmbrăcam în costume naționale într-o vreme în care portul românesc era încă o realitate și nu doar o recuzită teatrală, a fost pentru noi o experiență care ne-a îmbogățit viața, mai mult chiar decât ne închipuiam. Nu a fost de fapt acel spectacol singurul prilej de a purta costumul național, căci în mai multe rânduri, la diverse serbări, ne prezentasem cu jocuri populare. Mai târziu aveam să ințeleg că pentru Domnul Popa dansul folcloric nu era un simplu element de manifestare artistică pe o scenă de spectacol, așa cum îl receptam noi, cei de la oraș. O văzusem înainte pe Tușica mea Ana, la o nuntă la poalele Făgărașului – unde tot satul venise în costum național, nu la o serbare ci la o sărbătoare! – jucând cu foc, de-i sfârâiau picioarele. Și îl vedeam acum pe Domnul Popa jucând o învârtită ardelenească, cu o agilitate de flăcău ce nu l-a părăsit nici dupa mulți, mulți ani, dar mai ales cu o bucurie de nedescris. Era profesor, intelectual sobru, care ne vorbea despre Kant sau despre Schopenhauer cu usurința celui familiarizat cu subiectele înalte ale culturii. Și rămăsese un țăran e drept, tot sobru! – care nu doar că nu pierduse legătura cu pământul, ci o adâncise prin contactul statomic, stăruitor, adevărat cu valorile universale ale spiritului.

Spectacole de teatru a organizat Domnul Popa cu clasa noastră (am aflat mai tarziu că nu numai cu clasa noastră, câștigând chiar concursuri de teatru regionale ale elevilor) nu doar pornind de la literatura română. Eram în clasa a VII când am jucat o scenă (celebra scenă din balcon) din „Romeo și Julieta”. A urmat apoi marele succes cu piesa lui Lope de Vega  ̶  „Castiliana”. Atunci mi-au spus mai multe persoane că trebuie neapărat să urmez teatrul; am luat în serios sugestia, dar …din fericire am căzut la examen. Ciudat, însă: am urmat filologia specializându-măîn limba și literatura spaniolă. Să fi avut vreo legătură cu viitoarea mea profesie acea piesă spaniolă (de unde și de ce o fi avut domnul profesor acel manuscris ?), după care tot una spaniolă, de data asta „Minunata Pantofăreasă” a lui Garcia Lorca, o alesese ca să jucăm? Ceea ce știu sigur e că Domnul Popa mi-a marcat pentru totdeauna viața.

Tâziu am aflat de numele cu care era cunoscut ca student la Cluj. Ştiam că Cicău era locul obârșiei sale. Și știam, din felul în care îl pronunța și din contextele în care îl folosea, că era pentru dânsul ca un titlu nobiliar. Nu era nevoie însă pentru mine de niciun alt adaos. Domnul Popa, numele acesta simplu insemnând, prin el insuși, toată bogția pe care am avut norocul s-o primesc în școalăși pentru toți anii care au urmat.

Dr. Ileana Bucurenciu și dr. Popa Ioan – fiul