Dreptul la neuitare

Mai zilele trecute am primit din orașul copilăriei mele un plic destul de consistent. De fapt era un mic pachet. A trebuit să merg la oficiul poștal de care aparțin pentru a-l ridica. Așa, ca într-o mică paranteză, nu vă spun la ce cozi trebuie să stai ca să intri în posesia corespondenței. Zeci de personae tinere, dar mai ales vârstnice, apelează zilnic la serviciile poștale de zici că-i ajun de mare sărbătoare. Nici vorbă. Mă număr și eu printre ultimii amintiți. Uit repede de cele întâmplate o dată cu desfacerea coletului (plicului), când am dat peste cele două cărți cu titlul “Biografii din Ocna Mureș”. Nu mai am răbdare și mă așez pe o bancă din părculețul aflat în fața poștei și răsfoiesc primul volum. Spre marea mea satisfacție am putut constata, fie și dintr-o sumară privire, cum un mic grup de intelectuali, format din prof. univ. dr. Mircea Ciugudean, poetul Nicolae Dobra și subinginerul Ioan Huszar, a gândit și a reușit să facă un lucru deosebit. Este vorba de așezarea în paginile cărții biografii ale unor personalități născute sau cu izvor de învățătură în școlile orașului Ocna Mureș. Am citit și recitit primul volum, prilej cu care am aflat date biografice a nu mai puțin de 35 de persoane cu însușiri și aptitudini deosebite, cu autoritate și prestigiu, care prin munca lor au contribuit la evoluția domeniilor în care au activat: tehnic, economic, social, științific, literar, artistic etc. Din cele 35 de biografii prezentate de neobosiții autori în primul volum, mai bine de jumătate îmi sunt apropiate pentru simplul motiv că se intersectează și cu viața mea. Prin ceea ce scriu acum încerc să mai completez, să mai adaug câte ceva la biografiile unor colegi sau prieteni apropiați.

Și nu pot a nu mă opri, încă din debut, la biografia colegului și prietenului meu, Ion Sângereanu, profesor, publicist, gazetar, dar mai presus de toate poet de o receptivitate artistică profundă. Volumul de versuri “Cu taxă inversă” stă mărturie în acest sens. În ultima clasă de liceu, în timpul unei ore de chimie susținute de eminenta profesoară Melania Iacob, a doua zi de Paște fiind, Ion Sângereanu (Țoca, cum îi spuneau cei apropiați) mă întreabă dacă îl iau cu mine la stropitul fetelor, obicei din părțile locului. Am fost de acord, însă i-am pus o condiție și anume să-i scrie prietenei mele o poezie. S-a uitat prin geamul clasei care dădea în strada principală străjuită de niște castani seculari, și-a întors caietul de notițe și pe ultima foaie îndoită peste copertă a scris următoarea poezie (acrostih) pe care o fac publică pentru prima dată: “Vezi anii cum se duc, mai înainte/ În toate te știam fată cuminte/Lipsită și de bucle și de plete/ O, cum aveau și celelalte fete/ Rămân acum mut și chiar uimit/ Ieșind tulburătoare ca din mit/ Ai optsprezece ani împlinire/ Și o iubire/Iubirea ta sunt eu, o știu prea bine/O știi și tu mai bine decât mine/Iar astăzi celor optsprezece ani/Am să le spun din suflet: La mulți ani!”. A urmat o seară frumoasă în casa unor oameni ospitalieri și prietenoși din Uioara de Sus. Amintiri din anii liceului, ale tinereții noastre, le-am depănat seri la rând și la mine acasă în perioada când Ion Sângereanu urma cursurile post-universitare de jurnalism în București. În acel timp îi iese de sub tipar volumul de versuri “Cu taxă inversă”. Primesc și eu un exemplar cu următoarea dedicație: “Pentru Marinică cel de acum 11 ani, pentru Ovidiu cel de azi, aceiași dragoste care nu poate fi împărțită altcum decât așa, cu căldură și înțelepciune, cu speranță și înlăcrimare, aceste cuvinte de dragoste de la prietenul și colegul tău întru idei și suferințe, Ion Sângereanu, scrisă în București sau în orice altă parte a lumii, azi, 1 noiembrie 1973”. Prin anii ’90, cu prilejul lansării unei cărți la Librăria Mihail Sadoveanu din Capitală, autorul Mircea Micu, aflând că sunt din Ocna Mureș, fără ezitare m-a întrebat de Ion Sângereanu spunând: ”Mare talent, mă, ocneanul ăla al vostru”. Se știau bine încă din anii studenției lor.
La pagina 80 a volumului este inserată și bine structurată biografia inginerului agronom Teodor Marian, născut și crescut în satul Ciunga (azi, Uioara de Jos), cu studii medii în Ocna Mureș și Alba-Iulia, iar cele superioare urmate în aulele universitare de pe malul Someșului. Se amintește de munca în domeniul scrisului concretizată în publicarea a peste 25 de cărți. La biografie lipsește, însă, activitatea sa din cadrul Ministerului Agriculturii unde, ca director general, a contribuit la reorganizarea și revigorarea învățământului agricol românesc. Având o bună colaborare și sprijin efectiv din partea mai marilor agriculturii românești din acea vreme – Nicolae Giosan, Angelo Miculescu, Ion Teșu și  mulți alții -, Teodor Marian reușește să pună pe picioare și să funcționeze peste 150 de școli și licee agricole cu ferme didactice proprii, în care s-au format specialiști cu studii medii, devenind ulterior o bază reală pentru dezvoltarea agriculturii noastre. Din păcate, astăzi mai funcționează vreo 40 de școli agricole, dar și acelea cu o dotare materială precară.
Nicolae Dobra, unul din autorii acestui volum, scria: “Punerea în pagină a unor biografii aparținând orizontului culturii uiorene a implicat efortul trecerii prin hățișurile documentării, selectării laborioase a unor amănunte edificatoare, obținerii acceptului celor care, incluși fiind în paginile acestui volum, înnobilează prin propriul lor destin pământul obârșiei”.

Prin cele prezentate mai jos sper să adaug și eu câte ceva la secvențele din viața unor personalități cuprinse în volumul doi al cărții “Biografii din Ocna Mureș”, având ca autori pe neobosiții ocneni Mircea Ciugudean, Nicolae Dobra și Ioan Huszar. Constat cu multă satisfacție că și al doilea volum, ca și primul, de altfel, este încărcat de oameni de prestigiu, cu rădăcini adânci în orașul în care sondele încă mai tronează printre lacurile de sare formate, nu demult, în centrul urbei. Dacă din primul volum am putut face cunoștință, în principal, cu biografii ale unor autori de opere literare – Ion Arieșanu, Bazil Gruia, Ion Sângerean, Gligor Gruiță, Ioan Cherecheș, Ana Șoit – în al doilea volum sunt povestite, mai mult, trăirile unor specialiști din domeniul tehnico-științific. M-am oprit la sfera chimiei, sferă care și-a pus amprenta asupra orașului nostru încă din anul 1896, o dată cu punerea în funcțiune a Fabricii de sodă calcinată. De atunci și până la trista dispariție, în uzina sodică din Ocna Mureș, devenită între timp Combinat de produse sodice, s-au format zeci și zeci de specialiști pentru industria chimică românească. Am cunoscut și eu un asemenea specialist în persoana inginerului Ilie Morovan, care de cum termină studiile universitare, la Iași, se întoarce acasă, în regiunea Cluj, dar nu în satul natal Deleni, ci la Ocna Mureș. Aici, în micul târg din raionul Aiud, Ilie Morovan își întemeiază o familie prin căsătoria cu Gabriela (Tița), o fată modestă, retrasă, cu un farmec aparte și foarte frumoasă. Îl cunosc încă de pe la sfârșitul anilor ’50, când am pășit și eu pe poarta uzinei. Pe atunci domnia sa conducea una dintre cele mai importante secții ale uzinei și anume Secția de sodă caustică. Nu a trebuit să treacă mult timp ca să aflu despre Ilie Morovan că a fost apreciat și iubit de la muncitor la maistru, de la laborant la chimist, și asta datorită, în primul rând, calităților sale profesionale, dar și însușirilor omenești caracterizate prin cinste, blândețe și generozitate. Ne-am cunoscut mai bine după ce a ocupat funcția de director adjunct al uzinei, calitate în care care se interesa zilnic de stadiul lucrărilor privind montarea utilajelor la noua secție de “Sodă grea”, prima de acest fel din Europa estică. Și încă ceva care m-a apropiat de inginerul Ilie Morovan. În liceu, timp de patru ani am fost coleg de clasă cu Ion Gavrilă, cumnatul inginerului Morovan, care peste ani a ajuns la rându-i să conducă combinatele chimice din Târgu-Mureș și din Arad. În anul în care noua secție a început să producă sodă grea, am părăsit uzina deoarece am fost admis la Academia de Studii Economice din București. Vară de vară, cinci ani la rând, chimistul Ilie Morovan a fost acela care și-a luat responsabilitatea angajării mele ca muncitor în cadrul uzinei pe o perioadă determinată, de obicei două luni. Inginerul Ilie Morovan se îngrijea, în egală măsură, de activitățile din afara întreprinderii. Mărturie în acest sens stă și faptul că, în perioada de zece ani cât a fost director general al Combinatului de produse sodice, a susținut echipa locală de fotbal “Soda” care activa în divizia “C”, dar și activitățile cultural-artistice ale clubului uzinei. Și nu erau puține. Am amintit în treacăt aceste aspect cultural-sportive ce nu erau neglijate, însă pentru domnia sa preocuparea principală, cum era și firesc, consta în atingerea parametrilor de producție și, pe această bază, îndeplinirea obligațiilor față de partenerii interni, dar mai ales față de cei externi. Numai așa se explică cum produsele ce purtau marca “Soda Ocna Mureș” au fost exportate la acea vreme în peste 40 de țări ale lumii.
Pe la mijlocul anilor ’80, la Agerpres fiind, am fost căutat de o delegație de chimiști de la Ocna Mureș formată din Ilie Morovan, Viorel Rațiu și Nelu Pușcaș, toți cu funcții de conducere în cadrul Combinatului de sodă. Directorul general Ilie Morovan îmi prezintă pe scurt motivul întâlnirii noastre. A fost vorba de scoaterea din circuitul agricol a 80 de hectare de teren natural în care să fie deversate reziduurile industriale. Graba era mare deoarece vechile batale (gropi) se apropiau de umplere. Avea toate aprobările lipsindu-i, însă, cea de bază: a Ministerului Agriculturii. Am cerut un răgaz pentru documentare. A doua zi, după ce stau de vorbă cu Ion Pământ, specialistul numărul unu în tranzacții cu terenuri, dar și cu alți factori de decizie din ministerul de resort, aflu că singura semnătură care asigura scoaterea din circuitul agricol a suprafeței amintite era cea a șefului Departamentului Agriculturii de Stat cu rang de ministru. Pentru mine, ca ziarist de agenție, putea fi un mare risc intervenția la ministrul respectiv. M-am gândit în fel și chip și am hotărât să-mi ajut fabrica în care m-am format, orașul copilăriei și tinereții mele. Așa că, în următoarea zi, împreună cu cei trei sodiști popopsim în anticamera ministrului. De cum dă cu ochii de mine, mă întreabă de vorbă, iar eu îi spun că am avea o problemă mică cu domnia sa. Mi-a răspuns că dacă am ajuns la el problema este mare. Avea dreptate. Bine că nu m-am pierdut în explicații. Cu dosarul în brațe îl însoțesc, doar eu, până în biroul său. Când a auzit că pământul aparține IAS-ului din Lunca Mureșului, a dat din cap a înțelege eu că nu se poate. Am venit cu argumentul spus de Ilie Morovan și de colegii săi cum că recuperează terenul făcându-l fertil pe cel ocupat de vechile batale. Nu mai redau toată discuția, încă o dată spun, riscantă pentru mine. Important este că, în final, ministrul m-a înțeles, ne-a înțeles și a semnat dosarul. Am primit felicitări, iar Ilie Morovan chiar m-a și îmbrățișat pentru gestul meu, precizându-mi că în acea groapă pe care urmează să o amenajeze, combinatul va putea deversa reziduurile timp de aproape o sută de ani. Din spusele sale am dedus că vrea să lase în urma sa calea netedă generațiilor viitoare. Din păcate, de la momentul respectiv, combinatul a mai funcționat doar 25 de ani. Șocul închiderii combinatului l-a afectat din plin și pe Ilie Morovan, chiar dacă ieșise de ceve vreme la pensie. Sunt sigur că, atunci când va fi necesar, în galeria personalităților care s-au aflat vremelnic în fruntea uzinei în perioada ei de funcționare de 114 ani, inginerul Ilie Morovan va ocupa un loc care să le amintească locuitorilor de fabrică și de conducătorii ei, care au adus atâta faimă orașului de sub dealul Banța.