Ocnamureseni
Maria Lavinia Florea – trainer, manager, scriitoare
M-am uitat mult la pagina goală înainte să scriu despre mine, pentru colecția de oameni interesanți/importanți (?) din Ocna-Mureș. Cuvinte mari. Și parcă nu mă simt încă pregătită pentru asta. Trebuie să mărturisesc de la început, că, deși am un blog din 2008, nu-mi place să împărtășeșc lucruri cu adevărat personale (pe blog scriu mai ales despre întâmplări cotidiene amuzante sau revoltătoare, iar auto-cenzura e la cote înalte). Dar, pentru că scriu mai ales pentru concitadinii mei, voi încerca să-mi încalc un pic regula, cu speranța că-i voi putea influența în bine pe cei mai tineri decât mine (acesta e argumentul care m-a determinat să accept provocarea). Îmi place mult tema de casă primită de la dl. Huszar, pentru că mă obligă să mă uit la viața mea de până acum prin prisma orașului natal – de regulă, un element punctual în biografii, pe care voi încerca, însă, să-l aduc în prim-plan. Și poate e mai bine să scriu acest text acum, pentru că amintirile copilăriei și ale adolescenței încep deja să se decoloreze.
Să începem cu începutul: m-am născut în Ocna-Mureș, în 30 decembrie 1982 – acolo și atunci era să mor. Asta riști dacă te naști în preajma Revelionului, iar doctorul nu e în spital (ei, azi, dacă nu ai spital, jumătate din problemă e rezolvată…). Mama era economist, iar pe tata urma să-l prezint în clasa I drept „inginer la vaci”, pentru că nu reţinusem cu exactitate denumirea de inginer zootehnist. Nu-mi amintesc foarte multe din primii ani de viaţă, decât că am crescut la bunici, la Unirea II (adică la Vereșmort, pentru cunoscători), de unde vedeam Ocna-Mureș ca pe o metropolă senzațională – acolo erau blocuri (și asta era de bine în mintea mea – între timp mi-am nuanțat părerea despre arhitectura funcțională comunistă), mulți copii și, mai ales, Banța, care a rămas până azi, pentru mine, cea mai frumoasă pădure. Pe atunci, Ocna-Mureș reprezenta pentru mine ORAȘUL (între timp, a pierdut câte puțin din în ierarhie, pe rând, din cauza unor orașe precum Alba-Iulia, Cluj-Napoca, Paris, Roma, Londra). Probabil primul moment esențial pe care mi-l amintesc este prima zi de școală, pe care mi-am fixat-o în memorie prin câteva elemente: stejarul imens din curtea școlii, ghiozdanul prea mare, aglomerația de copii și părinți și mirosul de petrol din clasă. Din acea zi, Orașul Ocna-Mureș și-a început un rol de 12 ani, care mi-a marcat existența și a devenit pentru mine sinonim cu ȘCOALA.
Am zeci de amintiri de la școală. De exemplu, liniuțele și bastonașele – cea mai plictisitoare corvoadă, pentru că deja știam să scriu cu litere de tipar. Dar, pentru că ai mei eu refuzat să mă învețe literele de mână – ca să nu mă plictisesc la școală – le-am făcut cu stoicism. Am înțeles de pe atunci că erau o etapă necesară pentru a-mi realiza obiectivul și, până și azi caut să înțeleg utilitatea fiecărui lucru și sunt în stare să aștept până la atingerea scopului. Am fost de la început un școlar silitor și independent (de exemplu, dacă mi se părea că mamei nu i-au plăcut bastonașele, îmi rupeam singură foaia și o luam de la început) și trăsăturile acestea au continuat să mă caracterizeze. Privind retrospectiv, cred că multe lucruri legate de mine au rămas constante de pe atunci. De exemplu, că sunt un introvert (care manifestă, ce-i drept, cu ușurință comportamente extraverte): am avut întotdeauna un cerc restrâns de prieteni, am preferat să stau în casă cu cărțile decât afară cu copiii, am avut întotdeauna răbdare și anduranță la efort sau la rutină, am vrut să fac lucrurile la perfecție, am vrut să fiu cea mai bună în ceea ce fac și nu m-am plictisit niciodată fiind singură. Tot din școala primară gramatica e sfântă pentru mine (și nimic nu descalifică pe cineva mai repede în fața mea ca gramatica deficitară – fiecare cu idiosincrasiile lui!), la fel și convingerea că toate lucrurile se obțin prin muncă și că nu voi permite nimănui să-mi știrbească încrederea în sine (pe vremea aceea, cel mai vulnerabil subiect era înălțimea…).
În mod firesc, mi-a plăcut și în gimnaziu. Îmi amintesc cu drag că am luat numai note de 10 în V-VIII și că unii profesori m-au numit “elevul ideal”. În afară de asta, îmi amintesc momentul în care Școala Generală a devenit Școala Generală “Lucian Blaga”, iar plăcuța a fost dezvelită de poetul Basil Gruia, prietenul lui Blaga. Și tot pe atunci am fost la Lancrăm și am scris fără să mă oblige nimeni o relatare de la evenimentul la care participam; cred că atunci mi-am descoperit pasiunea pentru scris și în zi de azi, Blaga e poetul meu preferat. Dar, mai mult decât orice, îmi amintesc Olimpiadele. Practic, în clasa a VI-a am luat primul 10 pe județ, la română, și am început să-mi răspund la întrebarea “oare eu sunt bună doar în Ocna-Mureș sau bună cu adevărat?”. Au urmat olimpiade de fizică și chimie – nu m-am putut hotărî niciodată ce îmi plăcea mai mult, pentru că doamnele Pop și Grozav erau amândouă la fel de minunate –, concursuri și pregătirea pentru admiterea la liceu. Atunci am avut prima tentativă de a pleca din Ocna-Mureș, pentru că auzisem eu că liceele “Horea, Cloșca și Crișan” din Alba-Iulia și “Gheorghe Șincai”, respectiv “George Coșbuc” din Cluj erau cele mai bune. Prin “tentativa” înțeleg că i-am spus mamei ideea, iar ea mi-a dat un argument irefutabil: “Atâta timp cât elevii de la «Teoretic» câștigă Olimpiadele Naționale și apoi se duc la facultate la Cluj și sunt cei mai buni, n-ai de ce să te duci altundeva decât la Teoretic”. Așa am și făcut, iar confruntarea cu elevii de la HCC, Șincai și Coșbuc avea să mai aștepte.
La liceu am intrat en fanfare și-mi amintesc doar un episod: că am ieșit de la probele scrise și am zis “sper să iau 10”, iar doamna Drăguț m-a întrebat cum mă cheamă (probabil să verifice dacă e doar gura de mine) – i-am demonstrat că știu să mă apreciez destul de corect. Am dat la mate-info, “evident”, din două motive: 1. “cei care termină real pot să-și aleagă orice facultate” – adevărat; și 2. de la 10 ani mergeam la Clubul Copiilor și făceam informatică (pseudocodurile și schemele logice de la bac le știam rezolva încă de pe atunci) și știam în ce mă bag (nu încetez să mă minunez de progresul tehnic produs în acei ani – de la calculatoare Commodore de la club, unde încărcam 15 minute PacMan și Cookie de pe casetă, am trecut la PC-uri Pentium acasă; de la telefoane publice și cu disc – la mobile, ca să nu mai vorbesc de smartphone-urile de azi!), și nu mă îndoiesc că am ales corect. Nu vă mai plictisesc, dar au urmat calibrarea cu copiii din alte școli (și răspunsul la întrebarea “eu sunt bună cu adevărat sau sunt bună doar pentru «Lucian Blaga»”?), olimpiade de matematică, chimie, română (visul de a ajunge la Națională mi l-am împlinit abia în a XII-a, la română – interesant pentru un informatician, nu? -, când am ieșit a 7-a pe țară, sub îndrumarea profesoarei mele favorite, doamna Reff; în rest, am pierdut multe baraje și am ieșit de câteva ori pe locul 3), mult studiu și niște ani formativi esențiali.
Pentru că studiam la real, mi-am dorit să nu pierd trenul literaturii și al limbilor străine, așa că, pe de o parte, am luat un manual de literatură universală de la bibliotecă și am citit toate cărțile enumerate acolo, iar pe de alta, am învățat cât se poate de temeinic franceza și engleza (voi rămâne mereu recunoscătoare profesorilor care mi-au predat materiile astea, iar ca fapt divers, încă îmi amintesc perfect exemplele date de doamna Marian la Present Parfait în clasa a VI-a și discuțiile de la orele de franceză ale doamnei Cărunta). Aș da un sfat de viață: dacă ești elev și citești textul ăsta acum, cel mai important lucru pe care-l poți face pentru viitorul tău e să înveți bine de tot (minim nivelul C1) nu una, ci două limbi străine – engleza o cam știe toată lumea, iar pe piața muncii concurența e mare; și nu, franceza nu e nici pe departe demodată! Liceul – care pentru mine a fost opusul “cimitirului tinereții mele” – s-a încheiat apoteotic cu o medie generală de 9,94, dublată de 9,95 la bac (ultimul subpunct de la matematică m-a răpus) și a fost marcat de o dilemă serioasă, întinsă pe cel puțin 2 ani – unde vrei să dai la facultate? După ce am exclus Medicina (pe motiv că acolo m-ar fi pus să fac disecții pe cadavre), am negociat cu părinții că voi face o facultate “sigură” (“că de contabili și economiști va tot fi nevoie”, ergo Științe Economice) și una din pasiune, Jurnalismul. Și așa începe episodul în care Ocna-Mureș își schimbă semnificația pentru mine.
Însă n-aș putea trece peste rememorarea perioadei liceului fără să recunosc că Ocna-Mureș nu oferea posibilități de “distracție” (când, în a IX-a am fost cu clasa la Cluj, la balet, am mers, probabil, cu gura căscată pe stradă). Prin urmare, cel mai “cool” lucru pentru mine a fost să intru în clubul de debate înființat de doamna profesoară Nora Gatea (da, temuta profă de mate, cu care eu m-am înțeles întotdeauna foarte bine), ceea ce s-a dovedit a fi un lucru fundamental pentru devenirea mea personală și profesională. Așa am învățat să mă documentez, să lucrez în echipă (împreună cu Monica Rad și Vlad Popovici eram echipa de vis), să-mi argumentez punctele de vedere, să țin training-uri și, mai ales, să primesc feedback, să-i ascult până la capăt pe cei care au opinii diametral opuse și să li le tolerez (fără ca pentru asta să trebuiască să-mi schimb eu convingerile). Mi-am dezvoltat, așadar, asertivitatea și abilitățile de a vorbi în public încă din liceu, și chiar și azi găsesc puține persoane în fața cărora pierd o confruntare de idei. Efectul secundar nedorit al dezbaterilor a venit din dorința mea nestăvilită de a câștiga orice meci și trebuie să recunosc că mi-au mai luat vreo 10 ani să dublez pe deplin abilitățile oratorice cu ceva la fel de important – empatia. Pentru o relatare completă, trebuie să amintesc o altă “distracție” din liceu – meciurile de baschet din curtea școlii cu Ionuț Curșeu și Emil Huiculescu (dispariția lui Emi e una dintre cele mai mari tristeți ale vieții mele de până acum…).
Perioada studenției a fost o provocare pe care am savurat-o secundă de secundă – țin minte că alergam între două facultăți, îmi schimbam grupele la seminarii, continuam să fac debate (ba, mai mult, am înființat un club la facultate și așa mi-am cunoscut cei mai buni prieteni din acea vreme – e, totuși, ciudat, cum numele celui mai bun prieten se schimbă cel puțin o dată pe deceniu, nu ?) și conduceam un ziar studențesc. Când, după, prima sesiune, mi-am văzut notele, m-am liniștit să am, în sfârșit, răspunsul la întrebarea: “Oare sunt bună doar pentru Ocna-Mureș sau bună cu adevărat?”, deși, pe parcurs am avut momente în care m-am simțit “provincială”. Îmi amintesc episodul în care, în semestrul I, aveam la curs ca invitat un profesor de jurnalism din SUA, ca să discutăm despre acoperirea mediatică a evenimentelor din 11 septembrie 2001. Atunci, un coleg, clujean de loc, a început o frază cu “Mă uitam la CNN…” și atunci m-am gândit un pic complexată: “Wow, ăștia de la Cluj prind CNN-ul!”. După cum spuneam, complexul s-a risipit destul de repede.
Un eveniment definitoriu pentru mine a fost bursa Erasmus în Franța, la Nantes, din ultimul an de studiu (franceza studiată din clasa a II-a mi-a folosit, deci, din plin!), cu scopul de a face o analiză comparativă între extrema dreaptă contemporană din România (România Mare a lui Corneliu Vadim Tudor) și Franța (Frontul Național al lui Jean-Marie Le Pen). Obiectivul a fost îndeplinit, iar studiul s-a transformat în prima mea carte, Extrema dreaptă azi: ideologie, discurs, electorat, publicată în 2005, de editura Lumen din Iași. Experiența multiculturală dintr-o țară străină e ceva ce recomand cu căldură oricui, aș spune că merită orice sacrificiu (financiar, n-a fost ușor, și, totuși, îmi amintesc că am trăit foarte fericită cu bursa de 300 de euro pe lună, în condițiile în care cazarea în cămin și transportul costau în total 150 euro…)
Dacă trag linie, din facultate am rămas cu mândria că am avut mereu burse de studiu/merit/performanță și am putut să-mi plătesc singură taxa la a doua facultate (una trebuia plătită, chiar dacă intrasem la buget), că am publicat 2 cărți înainte de vârsta de 24 de ani (masterul pe care l-am făcut la Științe Economice s-a finalizat cu cartea Globalizare și securitate economică, publicată în 2006, tot de Lumen), că am terminat șefă de promoție la Jurnalism și a doua la ISE (pentru cei pasionați de cifre, cred că mediile generale au fost 9,90 și 9,73. Despre examenele de licență, vă las să ghiciți…), că m-am implicat în ONG-uri și astfel am început să vizitez, în cadrul unor proiecte, diverse țări europene (proiectul meu preferat a fost un curs de leadership împreună cu alți 24 de tineri din Balcani, la Consiliul Europei, în Strasbourg), că am folosit acel timp pentru a afla lucruri diverse și a-mi lărgi orizonturile.
La absolvire, mai aveam de răspuns la o întrebare esențială (așa e, tind să problematizez poate prea mult): “Oare eu sunt bună doar la școală sau îmi voi găsi un loc pe piața muncii”? Și răspunsul a venit destul de repede. Primii bani constanți i-am făcut în timpul masterului, când am fost asistent universitar, atât la Jurnalism, cât mai ales la ISE (de altfel, prima mea opțiune de carieră a fost cea universitară, însă mi-am dat seama că multe depindeau de politica organizațională, disciplină care, pe atunci, mă depășea). În anul următor am continuat cu predatul, dar, în paralel, am obținut un job ca training manager într-o firmă de consultanță (experiența care mă recomanda, pe lângă predatul la facultate, a fost cea de trainer în ONG-uri, iar dacă e să mai dau un sfat de viață studenților, acesta ar fi să se implice în cât mai multe activități extrașcolare – internship-uri, proiecte etc.) și am fost editor la Săptămâna clujeană, un săptămânal economic independent, unde m-am simțit foarte bine (așa i-am lămurit pe toți ce sens avea să fac în paralel științe economice și jurnalism).
Momentul care mi-a marcat pozitiv devenirea profesională a fost, însă, angajarea într-o multinațională, unde am învățat despre obiective, rezultate, management și multe altele. Nu aveam nici 26 de ani și coordonam activitățile de training ale companiei. Astăzi sunt manager în aceeași multinațională – expertiza mea s-a extins la toate activitățile de Resurse Umane – și am convingerea că aș putea ocupa o poziție similară oriunde în lume. Azi mă consider, așadar, un cetățean al lumii – mi-am setat ca obiectiv personal să văd două țări noi în fiecare an, și deocamdată am ajuns în 22 – și un profesionist în ceea ce fac (deși, în secret, visez să călătoresc în jurul lumii și să-mi câștig pâinea scriind despre asta). Mai presus de toate, nu m-am oprit din învățat – m-am apucat de germană, vreau să studiez programare, mi-am lansat provocarea de a scrie beletristică. Mă gândesc întotdeauna care ar fi următorul nivel pentru mine, iar printre variantele posibile, alături de aceea de a trăi o perioadă în străinătate, o listez și pe cea de politician. Cazul Roșia Montană mi-a trezit conștiința civică (încă din facultate m-am opus acelui proiect criminal, doar că destul de pasiv, până nu demult) și mă gândesc că aș putea obține rezultate, eficientiza și îmbunătăți lucruri în serviciul public, așa cum o fac în compania pentru care lucrez; marea problemă e că mă tem că, mai devreme sau mai târziu, afilierea cu un partid politic te compromite… Varianta cea mai plauzibilă, însă, este că voi continua să fiu același om independent, care împărtășește valorile universale, care e gata să se reinventeze la orice pas și care poate alege unde vrea să trăiască. Da, de când am mers la facultate, Ocna-Mureș nu mai reprezintă ORAȘUL, ci locul unde vin să uit de toate și să-mi încarc bateriile printre cei dragi. Oriunde voi alege să merg, Ocna-Mureș va rămâne mereu răspunsul la întrebarea: “de unde ești?”. Ocna-Mureș este ACASĂ.
Maria Lavinia Florea
Articolele zilei
“La mulți ani!” la zi aniversară, unui om dedicat muzicii
Cu simț artistic, cu dragoste față de muzică și în special pentru munca de dirijor, doamna profesoară Eva Forika este exemplul ideal de urmat pentru dedicarea în profesie.
Cu peste 50 de ani prezență în viața școlii, a culturii, a educației, coordonează încă două formațiuni corale, Corul Bisericii Reformate și Corul Doruleț.
De- a lungul timpului, după orele de curs, ca profesor de muzică, a constituit multe coruri de elevi de la clasele primare, gimnazile și până la cele de liceu. Ce activități educative, culturale, ce spectacole a pus în scenă oferind publicului momente de neuitat!
A activat în ONG ASMEA, a colaborat cu persoane din Germania pentru finanțarea unui proiect bine primit în comunitatea din Uioara de Sus, proiect prin care copii din familii defavorizate au avut parte de îngrijire în multe planuri (hrană, îmbăcăminte, rechizite), dar și de activități educative, unde au învățat să comunice, să coloreze, să realizeze lucrușoare de mâna lor, să cânte, să redea mici spectacole de teatru muzical de păpuși pentru copii.
Doamna Forika a participat cu diferite coruri la manifestări artistice tematice în țară și în afară țării, unde totdeauna a performat, fiindu-i apreciată întreaga muncă. A fost profesor la Școala Generală din Unirea, la Școala din Cisteiu de Mureș, la Liceul Teoretic Petru Maior, la Școala Lucian Blaga, secția maghiară și secția română și la Colegiul Bethlen Gabor din Aiud.
Suntem recunoscători pentru formarea în plan muzical a atâtor copii și tineri din zona Ocna Mureș!

De aproape 20 de ani conduce Corul Doruleț, al cărui membru fondator este, alături de alți colegi, iubitori de muzică.
Un palmares bogat are cu acest cor, cu care a participat, ca dirijor, la spectacole, manifestari artistice, festivaluri în țară și în străinătate, fiind sprijinit financiar de Primăria orașului nostru.
A închegat o frumosă legătură între Corul Doruleț, Corul Reformat și Corul Astra din Campia Turzii, Corul Armonia din Turda, Corul Mihai Vodă din com. Mihai Viteazu. Participă cu Corul Doruleț la festivalurile organizate de dirijorii acestor coruri, realizând un schimb cultural de înaltă calitate.
Corul Doruleț este corul de care s-a ocupat cu perseverență ca dirijor, cu drag și bucurie, sub sloganul “Aducem bucurie prin muzică!”. Alături pe prof Levente Szoch, cu care colaborează foarte bine spre reușita corului, depășește momente critice de sănătate și continuă. Pentru toate spectcolele Casei de Cultură la care este invitat corul, pregătește cu conștiinciozitate piese corale adecvate temelor și momentelor respective.
A fost promotorul care a înscris și condus corul la festivaluri din Cehia (Praga), Polonia (Cracovia), Grecia (Salonic), Italia (Grado), Austria (Viena), Italia (Altă Pusteria), Ungaria (Hajduszoboszlo), Albania (Durres), Macedonia (Ohrid), Bulgaria (Sunny Beach), Croația (Selce). A purtat corul în capitale renumite, Praga, Viena, Tirana, Sofia, Budapesta; au traversat împreună Vltava, Dunărea, apele Veneției, Lacul Ohrid, Marea Egee, Marea Mediterană, Marea Neagră, Marea Adriatică, peste tot ducând spiritul cântecului românesc, la festivaluri folclorice sau mesajul colindului la festivaluri din perioda de Advent.
Cu sprijinul major al prof Levente Szoch și sub coordonarea doamnei Forika, corul a imprimat două CD uri. A pregătit piese corale în limba română, franceză, germană, maghiară, engleză și italiană. Din repertoriul bogat al corului Doruleț fac parte piese corale laice și religioase.

Cu energie, dinamism și responsabilitate, doamna Forika a organizat în comunitatea nostră, cu Corul Doruleț, colindul în a doua zi de Crăciun la bisericile din oraș, Româno-Catolică, Ortodoxă, Reformată și Greco-Catolică, dar și în a doua zi de Paști, susținând spiritul ecumenic.
Deși au fost momente când sănătatea nu i-a fost alături, cu multă implicare, inspirație și muncă neobosită, insuflând increrede și siguranță coriștilor, a inițiat de mulți ani desfășurarea unui concert coral de colinde în perioda Postului Crăciunului. În ultimii ani, acest concert se desfășoară în biserici ortodoxe, cu invitarea a cinci sau șase coruri, care dau valoare momentului, întregului concert, apreciat în orașul Ocna Mureș.
Toți cei care o cunoaștem o apreciem, o respectăm vrem ca viața să-i fie un portativ nesfârșit, cu acorduri line, armonioase, pe măsura întregii activități cultural-educative dedicate orașului Ocna Mureș!

La zi aniversară, îi dorim Doamnei muzicii ocnamuresene, profesor EVA FORIKA, ani mulți, sănătate, pace, bucurii, același suflet mare!
Președinte al Asociației Corale Doruleț,
Cărunta Elena
Articolele zilei
Mircea Aurel Ciugudean: profesor universitar, inventator în electronică, epigramist, scriitor și compozitor
Despre ocnamureșanul nostru Mircea Aurel Ciugudean am mai scris aici și sunt sigur că mulți îl cunoașteți sau ați auzit de dânsul deși s-a stabilit la Timișoara de foarte mult timp. Nu a uitat orașul natal, multe biografii ale ocnamureșenilor prezentați aici pe Ocna Mureș Online fiind scrise chiar de domnul Ciugudean căruia îi mulțumim încă odată pentru bunăvoința de a împărtăși cu noi lucrările sale.
Un om neobosit, o personalitate a științei, dar și un bun scriitor sau compozitor de romanțe, mereu cu zâmbetul pe buze, continuă să se gândească la „ocnenii” lui, de data aceasta cu dorința de a-i fi citită ultima carte lansată, pe care o puteți răsfoi în subsolul acestui articol. „Pentatlonul meu” se intitulează cartea și este o autobiografie împărțită în cinci capitole.

Autorul s-a născut în 1940 la Ocna Mureş, judeţul Alba, unde a terminat liceul şi unde, în 1993, i-a fost acordat titlul de Cetăţean de Onoare. A absolvit Facultatea de Electrotehnică din Timişoara în 1962 şi a devenit asistent în 1963. A avansat până la gradul de profesor (1990). Conduce doctorat în Electronică din 1993. A fost prodecan al facultăţii între 1987-1989. A fost primul decan al noii Facultăţi de Electronică şi Telecomunicaţii între 1990-1992. A ocupat funcţia de Director de departament între 2000-2004. Şi-a încheiat cariera didactică în 2010, la Universitatea „Valahia” din „Capitala Romanţei”– Târgovişte.
Ca şi cadru didactic a elaborat 5 cărţi în edituri şi 30 de manuale pentru studenţi precum şi 81 articole ştiinţifice, dintre care 8 în reviste din SUA, Anglia, Franţa, Grecia. A descoperit 65 noi circuite electronice şi a elaborat numeroase metode originale de proiectare pentru acestea. Deţine 6 brevete de invenţie. A efectuat cinci stagii de specializare în Franţa şi Anglia. Este Senior Member al societăţii de electronică IEEE-SUA.
Romanţele le-a îndrăgit de mic copil, ascultându-şi părinţii, mari iubitori de romanţe, cu voci deosebite. A fost impresionat de frumuseţea acestora ascultând interpretarea lor la vioară de către marele lăutar al Ardealului, Alexandru Ţitruş, vecinul lui în acele timpuri. La 15 ani deţinea un caiet cu peste 100 texte de romanţe, din care ştia să cânte 80. Acest caiet s-a mai îmbogăţit pe parcurs iar în 1962, „Regina Romanţei”, Ioana Radu, i-a admirat munca şi i-a scris pe el un frumos autograf. Caietul se află ȋn Muzeul Romantei de la Târgovişte.
Începând din anul 2000, la 60 de ani şi fără să fi avut studii muzicale, dar „având romanţa în sânge”!, a descoperit întâmplător că poate compune romanţe. Prima dintre acestea a fost compusă în gând, pe tren, pe versuri proprii, scrise tot pe tren anterior, la drumuri plictisitoare între Timişoara şi Bucureşti. Apoi următoarele piese le-a compus cântându-le direct, în faţa casetofonului. Uneori o compoziţie i-a luat doar 20 de minute. Mai târziu a compus romanţe ca la pian, cu ajutorul calculatorului, învăţând să scrie şi partitura de solist. Astfel, alegându-şi cu grijă versurile, în primii 4 ani a adunat 16 compoziţii. În total, până în prezent, a compus 46 romanţe (din care 12 piese pe versuri proprii, 6 pe versurile poetului brăilean Ion Mustaţă iar 10 pe versurile lui Mihai Eminescu). Romanţele sale sunt considerate de către specialişti ca fiind foarte melodioase. A mai compus, încercându-şi priceperea, o frumoasă colindă, „Valsul Timişoarei”, „Marşul Timişoarei”, „Imnul istoric al Timişoarei”, „Imnul centenarului Politehnicii” (vezi site-ul: http://youtube/by maciugudean ), o piesă de muzică uşoară şi trei piese comice.
A concurat de opt ori la Festivalul Naţional al Romanţei „Crizantema de Aur”- Târgovişte, Secţia Creaţie de Romanţe, unde, în 2007 (cu romanţa nr.18) şi în 2011 (cu romanţa nr.14), a câştigat Premiul III, obţinând astfel consacrarea. În 2017, la acelasi festival a câştigat un Premiu special iar ȋn 2019 – PREMIUL I. Aceste romanţe, întitulate: „Scrisoare către mama”, „Nu se ştie niciodată!”, interpretate (voce şi pian) de Natalia Tudosie, „Dor”, interpretată de Eugenia Moise Niculae şi „Pe aceeaşi ulicioară” se pot găsi (video) pe site-ul de mai sus.
În 2010 a publicat romanul autobiografic „Drumul spre podium”, referitor la cariera sa muzicală şi participările la „Crizantema de Aur”. A editat apoi volumele II-V.
În anul 2014, printr-un act de mare curaj, a devenit organizatorul Festivalului Naţional de Romanţe – „Roze pe Bega” – de la Timişoara, care, în Septembrie 2019 a avut ediţia a cincea.
Colecţia de romanţe, disponibilă la compozitor, este destinată soliştilor, în vederea interpretării acestora. Ei pot solicita compozitorului partitura de pian+solist în gama dorită şi o probă a romanţei selectate spre interpretare, pe adresa de E-mail: maciugudean@gmail.com .
Articolele zilei
Vasile Toth din Ocna Mureș, antrenor la un club de patinaj de viteză în Spania
Vasile Toth este șeful Clubului de patinaj viteză Tudela, Spania. Deși este un sport mai puțin cunoscut, sub coordonarea sa, clubul nu numai că și-a mărit numărul de membri, dar a și organizat, pentru al doilea an consecutiv, Trofeul orașului Tudela, a cărui ultimă ediție a reunit peste 160 de patinatori din toată zona de nord, punând Tudela pe harta patinajului regional.

Cine este Vasile Toth și cum a ajuns să practice acest sport
Mă numesc Vasile Toth (pentru prieteni și familie Loți), am fost elev la Școala Gimnazială „Lucian Blaga” și Grupul Școlar de Chimie Industrială Ocna Mureș (Liceul Tehnlogic în prezent).
La 22 de ani am plecat în Spania, în Corella Navarra, un sat mic de 7000 de locuitori unde am început să lucrez în construcții, ca și barman în weekend. În 2009 m-am mutat în Tudela Navarra, un oraș de mai bine de 40.000 locuitori, din 2015 lucrez la o fabrică de nivel internațional, în departamentul de logistică. În 2009 am încep ca și voluntar la competiții de patinaj artistic și după ce am făcut un curs, sunt parte din grupul de arbitrii de patinaj artistic și patinaj de viteză aici în provincia Navarra.

Iată ce scrie presa locală despre ocnamureșanul nostru:
Vasile Toth și Yasmina Jaraba: Duo-ul care impulsionează patinajul viteză în Tudela
Antrenorii Clubului de patinaj viteză din Tudela au reușit să dubleze numărul de patinatori și să consolideze un proiect sportiv în plină expansiune.
Clubul de patinaj viteză din Tudela este un exemplu al modului în care un sport, deși încă necunoscut pentru mulți, poate crește cu efort și dedicare. Prin munca antrenorilor săi și implicarea patinatorilor locali, acest club a reușit să se consolideze ca unul dintre cele mai promițătoare proiecte sportive din oraș.

Sub conducerea lui Vasile Toth și Yasmina Jaraba, Clubul de patinaj viteză din Tudela cunoaște un boom în rândurile sale, cu o participare din ce în ce mai mare atât a copiilor, cât și a adulților.
„Când am venit anul trecut, clubul avea în jur de 30 de patinatori. Astăzi, aproape am dublat această cifră, având în jur de 60”, spune Vasile, care a aterizat în Tudela în urmă cu 16 ani și de atunci a fost legat de lumea patinajului. Inițial implicat în patinajul artistic, Vasile a început să se implice în patinajul de viteză în urmă cu cinci ani, iar în urmă cu puțin mai mult de un an s-a alăturat clubului în calitate de antrenor.

„Am fost contactat de președintele clubului anul trecut pentru a vedea dacă aș putea ajuta ca antrenor și, desigur, am fost încântat să accept”, explică Vasile, care se ocupă și de organizarea evenimentelor și de găsirea sponsorilor. Eforturile sale și ale echipei sale au fost fundamentale în creșterea gradului de conștientizare a sportului în Tudela și în regiunea Ribera de Navarra.
Antrenamente și categorii
Antrenamentele clubului au loc la patinoarul municipal din Tudela, unde patinatorii au ocazia să își îmbunătățească tehnica și să se bucure de patinaj într-un mediu adecvat.
„Ne antrenăm marțea și joia de la 18:30 la 20:00 pentru toată lumea, iar lunea și miercurea pentru cei care concurează”, comentează Vasile. Aceste antrenamente sunt deschise tuturor vârstelor și nivelurilor, de la cei mai mici, care pot începe de la vârsta de patru ani, până la adulți.
În prezent, clubul a reușit să acopere o gamă largă de categorii, dar există încă un proiect în curs de desfășurare pentru a încorpora o nouă categorie: categoria masters. „Ne-am dori să includem această categorie. Am primit deja mai multe cereri de la persoane de peste 40 de ani, iar la ultimul Trofeo Ciudad de Tudela am avut concurenți la această categorie”, explică Vasile.
Trofeul orașului Tudela
Una dintre cele mai mari realizări ale clubului a fost celebrarea recentă a celei de-a doua ediții a Trofeului orașului Tudela. Acest eveniment a reunit peste 160 de skateri din tot nordul Spaniei. „Anul acesta am avut un răspuns foarte bun, în ciuda faptului că a coincis cu o Cupă Europeană în Gijón”, spune Vasile.

Succesul nu a fost doar organizatoric, ci și sportiv, clubul din Tudela reușind să urce pe podium la mai multe categorii. „Am obținut cinci trofee, printre care cel al unei fetițe de cinci ani la categoria mini și altele la categoriile pre-benjamin (2), benjamin și seniori”, adaugă mândru Vasile.
Evenimentul s-a remarcat și prin participarea patinatorilor din afara orașului Tudela, ceea ce este un mare succes pentru un club mic. „Atragerea de patinatori din afară este o mare realizare pentru noi. Cluburilor din Pamplona, Zaragoza și Huesca le este greu să călătorească, sunt obișnuiți să concureze acasă, dar odată ce au venit, s-au simțit foarte bine și ne-au mulțumit pentru organizare și atmosferă”, explică el.
Un sport de descoperit
Patinajul viteză este încă un sport puțin cunoscut în multe părți ale Spaniei, iar Tudela nu face excepție. „Este un sport invizibil pentru mulți oameni. Sunt mulți oameni care nu știu că există”, recunoaște Vasile.
Pentru a da vizibilitate sportului, clubul lucrează intens pe rețelele de socializare, unde raportează activitățile și evenimentele pe care le organizează. „Facem foarte mult networking pentru ca oamenii să știe că suntem aici. Mulți dintre noii patinatori au aflat despre club prin intermediul rețelelor sociale”, spune el.
Perseverență, determinare și ambiție
Vasile a început de jos, a muncit neîncetat din 2009 și în prezent conduce un club de patinaj de viteză care câștigă constant noi skateri, reușeste să implice copiii în acest sport mai puțin cunoscut și practicat la nivel mondial și obține titluri după titluri. E o performanță ce trebuie recunoscută și de aici de acasă. Felicitări de aici din Ocna Mureș!

Vasile Toth nu a uitat de orășelul din care a plecat
Tudela pentru mine e casa mea, nu am să uit însă de unde am plecat și revin cu drag la Ocna Mureș în vacanță. În timpul liber mă dedic la sport, îmi place să alerg și în fiecare an fac un semimaraton de șosea și un semimaraton montan, unde mă bucur ca un băiețel.
„Acum cu ocazia Sărbătorilor Pascale vă urez tuturor Sărbători fericite!” Vasile Toth



Ocnamureseni
Frânturi de amintiri despre EMIL MARCU
Pentru a te revendica drept fiu al orașului Ocna Mureș, este suficient ca acolo unde te conduc pașii destinului, să-ți reprezinți cu demnitate originile – familia și locul din care ai plecat.
La începutul acestei luni, octombrie 2022, Emil Marcu, al doilea din cei 4 copii ai fotografului Emil Marcu și șotia sa Ana, ar fi împlinit 84 de ani.
Era din generația lui Sebi Arieșan, Ciungan și Bâscă – fotbalistul (din str. Memorandului), Marius Curta (fiul avocatului din str. Iorga), Aurel Onac (din str. Avram Iancu), Gicu Sângerean (inginer la fabrica de armament din Cugir).
Câțiva dintre cei amintiți formau un grup la care se lipea Nicușor, următorul dintre frații mei. Era un grup de tineri cu spiritul liber, neîngrădit de regim, un grup care hoinărea prin Munții Apuseni, dormind sub cerul liber pe malul râului Iara și îngropând în locuri speciale câte o sticlă cu un bilet cu numele lor, al călătorilor-hoinari: una dintre aceste mărturii ar trebui să se afle lângă Crucea Secuiului (amintire evocată de Nicu Marcu).
Emil Marcu, fratele mai mare era un bărbat frumos – pentru fete, de-a dreptul, cavaler. Avea auz muzical rafinat, cânta la vioara, mandolină, acordeon și muzicuță. Vocea lui de tenor se integra armonios în grupul tinerilor din care făceam și eu parte, care intonam « Tatăl Nostru » pe mai multe voci, la Biserica greco-catolică din orășelul nostru.
Inteligența lui Emil, dublată de perspicacitate, îi aduceau aprecierea profesorilor (distinsa Elvira Lucaci, exigenta Melania Iacob) care îi lăudau și scrisul organizat, caligrafic, foarte îngrijit.
Într-una din veri, povestește fratele Nicu, la scăldatul în Mureș, Emil, l-a salvat de la înec pe profesorul Colceru, pe atunci și director al școlii.
Emil avea și darul vorbirii argumentate, mai ales în apărarea adevărului, a drepturilor sale și a celor din jur. Conversațiile pline de vervă erau marca prezenței lui ca inginer-organizator în șantiere din țară, ultimul, cel de la Mintia, în aprecierea superiorilor de la București și a echipelor cu care lucra. Și-a întemeiat o familie pe care a iubit-o până la sacrificiu.
În familia noastră de la Ocna Mureș, cât mai eram lângă părinți, el îndeplinea rolul de consilier în decizii de tot felul. Prin recomandarea lui, m-am bucurat și eu de împlinirea unei dorințe pentru care adunam bani în pușculiță: să îmi cumpăr cu 60 de lei (care erau mulți bani pe atunci) prin serviciul « Cartea prin poștă », Dicționarul limbii române. Nu au lipsit dezbaterile în care contraargumentul « nu știi vorbi românește fără dicționar ? » a trebuit demontat cu răbdare.
Așa mi-l amintesc acum pe fratele meu mai mare: cu un profil semeț de om curajos, un veritabil avocat – apărător al celor mici ori slabi, fără putere.
Caldă amintire și prețuire, de la:
Mia (Marcu) Dipșe (sora mai mică),
Nicușor, (fratele) și
Ionuț Dipșe (nepot de soră)
Octombrie 2022
Ocnamureseni
Gheorghe Vinţan
(Ocna Mureş, 6 ianuarie 1948), este în prezent preşedintele Asociaţiei Culturale„Juan Ramón Jiménez y Lucian Blaga”, din Alcalá de Henares şi membru fondator al Uniunii „Lucian Blaga”, a scriitorilor şi artiştilor români în Spania, la care se adaugă şi prezenţa lui activă în cadrul Asociaţiei Scriitorilor din Madrid. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Mureş.
Între anii 2000 şi 2007, a studiat Historia Spaniei la cursurile organizate în cadrul Facultăţii de Filozofie şi Litere de pe lângă Universitatea din Alcalá de Henares din Comunitatea Madridului.
Preocupat de Istoria ţării în care a hotărât să trăiască, a început să traducă în româneşte din operele unor autori spanioli, dar şi din a celor din ţara lui natală. Amintim aici autorii pe care i-a îndrăgit cel mai mult şi pe care i-a tradus sau publicat şi în ediţii bilingve româno-spaniole şi invers, printre ei numărându-se: Antonio Domínguez Ortiz cu, SPANIA, trei milenii de istorie, apoi o seamă de ediţii ale marilor poeţi, unul spaniol şi altul român: Juan Ramón Jiménez şi Lucian Blaga, ale căror opere literare au intrat în circuitul lecturilor din ambele ţări. În fiecare an de când trăieşte pe plaiurile însoritei Peninsule Iberice, a iniţiat şi condus la 15 ianuarie, aniversarea naşterii marelui nostru poet naţional, Mihai Eminescu, fiindu-i aproape pictorul botoşănean Ioan Oniciuc, născut în comuna Corni, în atelierul căruia s-au desfăşurat cele mai frumoase seri de poezie şi omagieri eminesciene.
Între cele cincisprezece cărţi scrise şi publicate de Gheorghe Vinţan în timpul vieţii sale, petrecută în Spania, se găsesc: o ediţie bilingvă Apulum et Complutum, iar după propria lui părere şi dorinţă, aceasta, dar nu şi ultima: JUAN CARLOS I, regele Spaniei;o carte care în conţinutul ei, a încercat să ne dezvăluie cu lux de amănunte numeroasele evenimente petrecute în frământata Istorie a Spaniei începând cu sfârşitul secolului al XVII-lea şi până în acest secol al XXI-lea în care trăim azi. Amândouă aceste cărţi au văzut lumina zilei cu sprijinul editurii ARDEALUL, din Târgu Mureş, iar celelalte cărţi, ce poartă titluri semnificative preocupărilor lui, le vom prezenta în continuare: POEZIA, ornamentul sfânt al sufletului cu SUMERUL BABILONIA şi ASIRIA, au apărut la editura BĂLGRAD, din Alba Iulia, apoi la editura CASA CĂRŢII DE ŞTIINŢĂ, au fost publicate, Primăvara adentro – Înăuntrul primăverii ediţie de antologie bilingvă româno-spaniolă din poezia lui Juan Ramón Jiménez, Premiul Nobel pentru literatură în 1956; SPANIA, trei milenii de istorie, o traducere după acelaşi titlu a cărţii marelui istoric Antonio Domínguez Ortiz; JUAN RAMÓN JIMÉNEZ / Viaţa. Antologie poetică; ÎN MAREA TRECERE – EN EL GRAN PASO, o detaliată biografie urmată de o antologie poetică, bilingve, româno-spanilă despre cel care a fost marele poet, filozof, dramaturg şi diplomat, LUCIAN BLAGA; ORIGINI COMUNE HISPANO-ROMÂNE, lucrare istorică editată împreună cu prof. Dr. Jaime de Caso Zuriaga,de la Universitatea din Alcalá de Henares – Spania şi prof. Dr. Vasile Moga, ex director al Muzeului Unirii din Alba Iulia şi tot la Cluj-Napoca, opera juanramoniană de căpătâi, PLATERO ŞI EU, ediţie în limba română conţinând toate capitolele publicate de autor în timpul vieţii; la editura madrilenă CERSA, îi apare primul volum, POEMAS EN ESPAÑOL, cu o prefaţă de prof. Dr. Juan Francisco Peña Martín, de la Centrul de Studii Cervantine.
Întorcându-ne la preocuparea de bază a poetului Gheorghe Vinţan, ne rămâne doar să spunem cu deosebit respect cât s-a dedicat muncii de traducător, pe lângă cea în care şi-a scris şi publicat propriile lui gânduri şi idei. Sub acest aspect amintim aici că toate aceste cărţi fac parte din COLECŢIA HISPANICA, de el însuşi creată şi sponsorizată, iar pentru o mai reală valorificare a relaţiilor culturale româno-spaniole, tot el a pus bazele primei reviste DACICA-LATINITAS, ce apare la Madrid, de factură bilingvă cu un profil de literatură, istorie, filozofie, sociologie şi artă, la care până în prezent au colaborat o seamă de profesori universitari pe domenii de specialitate, precum şi prozatori şi poeţi din lumea hispano-română.
Cu sprijinul editurii ieşene, ARS-LONGA, a reuşit să publice până în prezent o parte din proiectul de traduceri din opera genialului andaluz, Juan Ramón Jiménez: OPERE I / Jurnalul unui poet recent căsătorit; OPERE II şi III / Elegii şi Piatră şi cer; OPERE IV şi V / Balade de primăvară şi Frunzele verzi (Uitări) care au fost urmate tot de o altă ediţie bilingvă româno-spaniolă: POEZII ALESE – POESÍA REUNIDA, la editura ARDEALUL din Tg. Mureş a poetului spaniol Antonio Ramírez Almanza, un bun prieten şi important colaborator al poetului Gheorghe Vinţan. În anul ce a trecut la aceeaşi editură ARDEALUL, sub îndrumarea prof. Dr. Eugeniu Nistor, directorul editurii reuşeşte să publice într-o ediţie bilingvă PLATERO Y YO/PLATERO ŞI EU, opera care i-a adus poetului spaniol Juan Ramón Jiménez, mult aşteptatul dar şi meritatul Premiu Nobel, pentru care a fost propus şi poetul nostru Lucian Blaga, dar nesusţinut de regimul instaurat în ţară după cel de al II-lea Război Mondial.

