Maria Lavinia Florea – trainer, manager, scriitoare

M-am uitat mult la pagina goală înainte să scriu despre mine, pentru colecția de oameni interesanți/importanți (?) din Ocna-Mureș. Cuvinte mari. Și parcă nu mă simt încă pregătită pentru asta. Trebuie să mărturisesc de la început, că, deși am un blog din 2008, nu-mi place să împărtășeșc lucruri cu adevărat personale (pe blog scriu mai ales despre întâmplări cotidiene amuzante sau revoltătoare, iar auto-cenzura e la cote înalte). Dar, pentru că scriu mai ales pentru concitadinii mei, voi încerca să-mi încalc un pic regula, cu speranța că-i voi putea influența în bine pe cei mai tineri decât mine (acesta e argumentul care m-a determinat să accept provocarea). Îmi place mult tema de casă primită de la dl. Huszar, pentru că mă obligă să mă uit la viața mea de până acum prin prisma orașului natal – de regulă, un element punctual în biografii, pe care voi încerca, însă, să-l aduc în prim-plan. Și poate e mai bine să scriu acest text acum, pentru că amintirile copilăriei și ale adolescenței încep deja să se decoloreze.

Să începem cu începutul: m-am născut în Ocna-Mureș, în 30 decembrie 1982 – acolo și atunci era să mor. Asta riști dacă te naști în preajma Revelionului, iar doctorul nu e în spital (ei, azi, dacă nu ai spital, jumătate din problemă e rezolvată…). Mama era economist, iar pe tata urma să-l prezint în clasa I drept „inginer la vaci”, pentru că nu reţinusem cu exactitate denumirea de inginer zootehnist. Nu-mi amintesc foarte multe din primii ani de viaţă, decât că am crescut la bunici, la Unirea II (adică la Vereșmort, pentru cunoscători), de unde vedeam Ocna-Mureș ca pe o metropolă senzațională – acolo erau blocuri (și asta era de bine în mintea mea – între timp mi-am nuanțat părerea despre arhitectura funcțională comunistă), mulți copii și, mai ales, Banța, care a rămas până azi, pentru mine, cea mai frumoasă pădure. Pe atunci, Ocna-Mureș reprezenta pentru mine ORAȘUL (între timp, a pierdut câte puțin din în ierarhie, pe rând, din cauza unor orașe precum Alba-Iulia, Cluj-Napoca, Paris, Roma, Londra).  Probabil primul moment esențial pe care mi-l amintesc este prima zi de școală, pe care mi-am fixat-o în memorie prin câteva elemente: stejarul imens din curtea școlii, ghiozdanul prea mare, aglomerația de copii și părinți și mirosul de petrol din clasă. Din acea zi, Orașul Ocna-Mureș și-a început un rol de 12 ani, care mi-a marcat existența și a devenit pentru mine sinonim cu ȘCOALA.

Am zeci de amintiri de la școală. De exemplu, liniuțele și bastonașele – cea mai plictisitoare corvoadă, pentru că deja știam să scriu cu litere de tipar. Dar, pentru că ai mei eu refuzat să mă învețe literele de mână – ca să nu mă plictisesc la școală – le-am făcut cu stoicism. Am înțeles de pe atunci că erau o etapă necesară pentru a-mi realiza obiectivul și, până și azi caut să înțeleg utilitatea fiecărui lucru și sunt în stare să aștept până la atingerea scopului. Am fost de la început un școlar silitor și independent (de exemplu, dacă mi se părea că mamei nu i-au plăcut bastonașele, îmi rupeam singură foaia și o luam de la început) și trăsăturile acestea au continuat să mă caracterizeze. Privind retrospectiv, cred că multe lucruri legate de mine au rămas constante de pe atunci. De exemplu, că sunt un introvert (care manifestă, ce-i drept, cu ușurință comportamente extraverte): am avut întotdeauna un cerc restrâns de prieteni, am preferat să stau în casă cu cărțile decât afară cu copiii, am avut întotdeauna răbdare și anduranță la efort sau la rutină, am vrut să fac lucrurile la perfecție, am vrut să fiu cea mai bună în ceea ce fac și nu m-am plictisit niciodată fiind singură. Tot din școala primară gramatica e sfântă pentru mine (și nimic nu descalifică pe cineva mai repede în fața mea ca gramatica deficitară – fiecare cu idiosincrasiile lui!), la fel și convingerea că toate lucrurile se obțin prin muncă și că nu voi permite nimănui să-mi știrbească încrederea în sine (pe vremea aceea, cel mai vulnerabil subiect era înălțimea…).

În mod firesc, mi-a plăcut și în gimnaziu. Îmi amintesc cu drag că am luat numai note de 10 în V-VIII și că unii profesori m-au numit “elevul ideal”. În afară de asta, îmi amintesc momentul în care Școala Generală a devenit Școala Generală “Lucian Blaga”, iar plăcuța a fost dezvelită de poetul Basil Gruia, prietenul lui Blaga. Și tot pe atunci am fost la Lancrăm și am scris fără să mă oblige nimeni o relatare de la evenimentul la care participam; cred că atunci mi-am descoperit pasiunea pentru scris și în zi de azi, Blaga e poetul meu preferat. Dar, mai mult decât orice, îmi amintesc Olimpiadele. Practic, în clasa a VI-a am luat primul 10 pe județ, la română, și am început să-mi răspund la întrebarea “oare eu sunt bună doar în Ocna-Mureș sau bună cu adevărat?”. Au urmat olimpiade de fizică și chimie – nu m-am putut hotărî niciodată ce îmi plăcea mai mult, pentru că doamnele Pop și Grozav erau amândouă la fel de minunate –, concursuri și pregătirea pentru admiterea la liceu. Atunci am avut prima tentativă de a pleca din Ocna-Mureș, pentru că auzisem eu că liceele “Horea, Cloșca și Crișan” din Alba-Iulia și “Gheorghe Șincai”, respectiv “George Coșbuc” din Cluj erau cele mai bune. Prin “tentativa” înțeleg că i-am spus mamei ideea, iar ea mi-a dat un argument irefutabil: “Atâta timp cât elevii de la «Teoretic» câștigă Olimpiadele Naționale și apoi se duc la facultate la Cluj și sunt cei mai buni, n-ai de ce să te duci altundeva decât la Teoretic”. Așa am și făcut, iar confruntarea cu elevii de la HCC, Șincai și Coșbuc avea să mai aștepte.

La liceu am intrat en fanfare și-mi amintesc doar un episod: că am ieșit de la probele scrise și am zis “sper să iau 10”, iar doamna Drăguț m-a întrebat cum mă cheamă (probabil să verifice dacă e doar gura de mine) – i-am demonstrat că știu să mă apreciez destul de corect. Am dat la mate-info, “evident”, din două motive: 1. “cei care termină real pot să-și aleagă orice facultate” – adevărat; și 2. de la 10 ani mergeam la Clubul Copiilor și făceam informatică (pseudocodurile și schemele logice de la bac le știam rezolva încă de pe atunci) și știam în ce mă bag (nu încetez să mă minunez de progresul tehnic produs în acei ani – de la calculatoare Commodore de la club, unde încărcam 15 minute PacMan și Cookie de pe casetă, am trecut la PC-uri Pentium acasă; de la telefoane publice și cu disc – la mobile, ca să nu mai vorbesc de smartphone-urile de azi!), și nu mă îndoiesc că am ales corect. Nu vă mai plictisesc, dar au urmat calibrarea cu copiii din alte școli (și răspunsul la întrebarea “eu sunt bună cu adevărat sau sunt bună doar pentru «Lucian Blaga»”?), olimpiade de matematică, chimie, română (visul de a ajunge la Națională mi l-am împlinit abia în a XII-a, la română – interesant pentru un informatician, nu? -, când am ieșit a 7-a pe țară, sub îndrumarea profesoarei mele favorite, doamna Reff; în rest, am pierdut multe baraje și am ieșit de câteva ori pe locul 3), mult studiu și niște ani formativi esențiali.

Pentru că studiam la real, mi-am dorit să nu pierd trenul literaturii și al limbilor străine, așa că, pe de o parte, am luat un manual de literatură universală de la bibliotecă și am citit toate cărțile enumerate acolo, iar pe de alta, am învățat cât se poate de temeinic franceza și engleza (voi rămâne mereu recunoscătoare profesorilor care mi-au predat materiile astea, iar ca fapt divers, încă îmi amintesc perfect exemplele date de doamna Marian la Present Parfait în clasa a VI-a și discuțiile de la orele de franceză ale doamnei Cărunta). Aș da un sfat de viață: dacă ești elev și citești textul ăsta acum, cel mai important lucru pe care-l poți face pentru viitorul tău e să înveți bine de tot (minim nivelul C1) nu una, ci două limbi străine – engleza o cam știe toată lumea, iar pe piața muncii concurența e mare; și nu, franceza nu e nici pe departe demodată! Liceul – care pentru mine a fost opusul “cimitirului tinereții mele” – s-a încheiat apoteotic cu o medie generală de 9,94, dublată de 9,95 la bac (ultimul subpunct de la matematică m-a răpus) și a fost marcat de o dilemă serioasă, întinsă pe cel puțin 2 ani – unde vrei să dai la facultate? După ce am exclus Medicina (pe motiv că acolo m-ar fi pus să fac disecții pe cadavre), am negociat cu părinții că voi face o facultate “sigură” (“că de contabili și economiști va tot fi nevoie”, ergo Științe Economice) și una din pasiune, Jurnalismul. Și așa începe episodul în care Ocna-Mureș își schimbă semnificația pentru mine.

Însă n-aș putea trece peste rememorarea perioadei liceului fără să recunosc că Ocna-Mureș nu oferea posibilități de “distracție” (când, în a IX-a am fost cu clasa la Cluj, la balet, am mers, probabil, cu gura căscată pe stradă). Prin urmare, cel mai “cool” lucru pentru mine a fost să intru în clubul de debate înființat de doamna profesoară Nora Gatea (da, temuta profă de mate, cu care eu m-am înțeles întotdeauna foarte bine), ceea ce s-a dovedit a fi un lucru fundamental pentru devenirea mea personală și profesională. Așa am învățat să mă documentez, să lucrez în echipă (împreună cu Monica Rad și Vlad Popovici eram echipa de vis), să-mi argumentez punctele de vedere, să țin training-uri și, mai ales, să primesc feedback, să-i ascult până la capăt pe cei care au opinii diametral opuse și să li le tolerez (fără ca pentru asta să trebuiască să-mi schimb eu convingerile). Mi-am dezvoltat, așadar, asertivitatea și abilitățile de a vorbi în public încă din liceu, și chiar și azi găsesc puține persoane în fața cărora pierd o confruntare de idei. Efectul secundar nedorit al dezbaterilor a venit din dorința mea nestăvilită de a câștiga orice meci și trebuie să recunosc că mi-au mai luat vreo 10 ani să dublez pe deplin abilitățile oratorice cu ceva la fel de important – empatia. Pentru o relatare completă, trebuie să amintesc o altă “distracție” din liceu – meciurile de baschet din curtea școlii cu Ionuț Curșeu și Emil Huiculescu (dispariția lui Emi e una dintre cele mai mari tristeți ale vieții mele de până acum…).

Perioada studenției a fost o provocare pe care am savurat-o secundă de secundă – țin minte că alergam între două facultăți, îmi schimbam grupele la seminarii, continuam să fac debate (ba, mai mult, am înființat un club la facultate și așa mi-am cunoscut cei mai buni prieteni din acea vreme – e, totuși, ciudat, cum numele celui mai bun prieten se schimbă cel puțin o dată pe deceniu, nu ?) și conduceam un ziar studențesc. Când, după, prima sesiune, mi-am văzut notele, m-am liniștit să am, în sfârșit, răspunsul la întrebarea: “Oare sunt bună doar pentru Ocna-Mureș sau bună cu adevărat?”, deși, pe parcurs am avut momente în care m-am simțit “provincială”. Îmi amintesc episodul în care, în semestrul I, aveam la curs ca invitat un profesor de jurnalism din SUA, ca să discutăm despre acoperirea mediatică a evenimentelor din 11 septembrie 2001. Atunci, un coleg, clujean de loc, a început o frază cu “Mă uitam la CNN…” și atunci m-am gândit un pic complexată: “Wow, ăștia de la Cluj prind CNN-ul!”. După cum spuneam, complexul s-a risipit destul de repede.

Un eveniment definitoriu pentru mine a fost bursa Erasmus în Franța, la Nantes, din ultimul an de studiu (franceza studiată din clasa a II-a mi-a folosit, deci, din plin!), cu scopul de a face o analiză comparativă între extrema dreaptă contemporană din România (România Mare a lui Corneliu Vadim Tudor) și Franța (Frontul Național al lui Jean-Marie Le Pen). Obiectivul a fost îndeplinit, iar studiul s-a transformat în prima mea carte, Extrema dreaptă azi: ideologie, discurs, electorat, publicată în 2005, de editura Lumen din Iași. Experiența multiculturală dintr-o țară străină e ceva ce recomand cu căldură oricui, aș spune că merită orice sacrificiu (financiar, n-a fost ușor, și, totuși, îmi amintesc că am trăit foarte fericită cu bursa de 300 de euro pe lună, în condițiile în care cazarea în cămin și transportul costau în total 150 euro…)

Dacă trag linie, din facultate am rămas cu mândria că am avut mereu burse de studiu/merit/performanță și am putut să-mi plătesc singură taxa la a doua facultate (una trebuia plătită, chiar dacă intrasem la buget), că am publicat 2 cărți înainte de vârsta de 24 de ani (masterul pe care l-am făcut la Științe Economice s-a finalizat cu cartea Globalizare și securitate economică, publicată în 2006, tot de Lumen), că am terminat șefă de promoție la Jurnalism și a doua la ISE (pentru cei pasionați de cifre, cred că mediile generale au fost 9,90 și 9,73. Despre examenele de licență, vă las să ghiciți…), că m-am implicat în ONG-uri și astfel am început să vizitez, în cadrul unor proiecte, diverse țări europene (proiectul meu preferat a fost un curs de leadership împreună cu alți 24 de tineri din Balcani, la Consiliul Europei, în Strasbourg), că am folosit acel timp pentru a afla lucruri diverse și a-mi lărgi orizonturile.

La absolvire, mai aveam de răspuns la o întrebare esențială (așa e, tind să problematizez poate prea mult): “Oare eu sunt bună doar la școală sau îmi voi găsi un loc pe piața muncii”? Și răspunsul a venit destul de repede. Primii bani constanți i-am făcut în timpul masterului, când am fost asistent universitar, atât la Jurnalism, cât mai ales la ISE (de altfel, prima mea opțiune de carieră a fost cea universitară, însă mi-am dat seama că multe depindeau de politica organizațională, disciplină care, pe atunci, mă depășea). În anul următor am continuat cu predatul, dar, în paralel, am obținut un job ca training manager într-o firmă de consultanță (experiența care mă recomanda, pe lângă predatul la facultate, a fost cea de trainer în ONG-uri, iar dacă e să mai dau un sfat de viață studenților, acesta ar fi să se implice în cât mai multe activități extrașcolare – internship-uri, proiecte etc.) și am fost editor la Săptămâna clujeană, un săptămânal economic independent, unde m-am simțit foarte bine (așa i-am lămurit pe toți ce sens avea să fac în paralel științe economice și jurnalism).

Momentul care mi-a marcat pozitiv devenirea profesională a fost, însă, angajarea într-o multinațională, unde am învățat despre obiective, rezultate, management și multe altele. Nu aveam nici 26 de ani și coordonam activitățile de training ale companiei. Astăzi sunt manager în aceeași multinațională – expertiza mea s-a extins la toate activitățile de Resurse Umane – și am convingerea că aș putea ocupa o poziție similară oriunde în lume. Azi mă consider, așadar, un cetățean al lumii – mi-am setat ca obiectiv personal să văd două țări noi în fiecare an, și deocamdată am ajuns în 22 – și un profesionist în ceea ce fac (deși, în secret, visez să călătoresc în jurul lumii și să-mi câștig pâinea scriind despre asta). Mai presus de toate, nu m-am oprit din învățat – m-am apucat de germană, vreau să studiez programare, mi-am lansat provocarea de a scrie beletristică. Mă gândesc întotdeauna care ar fi următorul nivel pentru mine, iar printre variantele posibile, alături de aceea de a trăi o perioadă în străinătate, o listez și pe cea de politician. Cazul Roșia Montană mi-a trezit conștiința civică (încă din facultate m-am opus acelui proiect criminal, doar că destul de pasiv, până nu demult) și mă gândesc că aș putea obține rezultate, eficientiza și îmbunătăți lucruri în serviciul public, așa cum o fac în compania pentru care lucrez; marea problemă e că mă tem că, mai devreme sau mai târziu, afilierea cu un partid politic te compromite… Varianta cea mai plauzibilă, însă, este că voi continua să fiu același om independent, care împărtășește valorile universale, care e gata să se reinventeze la orice pas și care poate alege unde vrea să trăiască. Da, de când am mers la facultate, Ocna-Mureș nu mai reprezintă ORAȘUL, ci locul unde vin să uit de toate și să-mi încarc bateriile printre cei dragi. Oriunde voi alege să merg, Ocna-Mureș va rămâne mereu răspunsul la întrebarea: “de unde ești?”. Ocna-Mureș este ACASĂ.

                                                                                                Maria Lavinia Florea