Suciu Emil – Filolog, cercetător în lingvistică, colonel, ataşat militar

M-am născut în Târgu-Mureş la data de 26 noiembrie 1950. În orăşelul pe care-l consider „al meu”, Ocna-Mureş, am ajuns pe la vârsta de un an şi jumătate, atunci când părinţii mei, ambii profesori, s-au mutat acolo la dorinţa mamei mele. Ea chiar se născuse şi crescuse în Uioara, ca fiică a contabilului-şef al UPSOM, aflat pe vremea aceea printre „notabilităţile” oraşului.

Părinţii mei au predat la Şcoala generală de sub Banţa, pregătind pentru viaţă zeci de generaţii de elevi. Acolo am învăţat şi eu în clasele I–VIII iar formarea mea primară ca om şi specialist este strâns legată de acea şcoală, de învăţătorii şi profesorii ei. Tatăl meu a fost profesor de română şi a constituit pentru mine un adevărat model.

Îmi amintesc de pădurea de brazi care o domina, de blocurile din jur, în care am locuit, de prietenii mei împreună cu care jucam fotbal în curtea şcolii, ne duceam la Mureş la scaldă ori la pescuit, ne plimbam prin parcul cu arbori seculari şi pe strada principală, mergeam zilnic, vara, la minunatul ştrand, iar uneori şi la Băile sărate, toate dispărute astăzi, urmăream filme la cinematograful din Centru, ascultam muzică occidentală şi ne constituiam într-o fantomatică formaţie de muzică uşoară pe care am numit-o „Styx”, deschideam ochii asupra lumii, începeam să cercetăm, curioşi, viaţa.

Noi în Ocna eram jumătate români, jumătate maghiari (aud că astăzi proporţia etnică s-a schimbat dramatic), plus câteva familii de germani şi de evrei. Vorbeam când româneşte, când ungureşte, nu conta cine ce e, conta doar să fii Om. Atunci am învăţat ce e cinstea, ce e toleranţa, ce e prietenia, ce înseamnă să munceşti cu elan, cu pasiune, cu abnegaţie, fără fuşereală, căci numai lucrul bine făcut merită făcut.

            Am urmat liceul: doi ani la Târgu-Mureş, Liceul de Muzică şi Arte Plastice, unde  mă chinuiam să învăţ a cânta bine la pian, apoi, în condiţii de navetă zilnică, doi ani la Aiud, la vestitul Liceu românesc „Avram Iancu”, concurând benefic cu secularul liceu maghiar din oraş. Ani de studiu intens şi de experienţe de viaţă întru perfecţionare caracterială, profesională şi sentimentală, cu poeme scrise de mine, lecturi intense, inclusiv despre istoria amerindienilor, ca primă manifestare a spiritului cercetător de fapte exotice inedite; vise şi proiecte ciudate, unele realizate, altele nu. Ani care, dacă nu ar fi fost, nici eu nu aş fi fost ceea ce am devenit.

            Schimbarea majoră a intervenit după bacalaureat, în 1969, când mi s-a deschis o dublă carieră, o aşa-zisă „viaţă dublă”: am dat admitere şi am reuşit la Facultatea de Limbi Romanice, Clasice şi Orientale, Secţia limba şi literatura turcă din cadrul Universităţii Bucureşti; totodată, am devenit student militar, deoarece Armata m-a cooptat să-i fiu viitor ofiţer specialist. După patru ani de studiu la facultate, ca student preferat al regretatului meu profesor, turcologul Vladimir Drimba, dar şi, în vacanţe, ca învăţăcel al meseriei militare, am devenit locotenent de armată şi, în paralel, cercetător al influenţei turceşti asupra limbii române. Au fost două preocupări contradictorii, aproape incompatibile – dar am putut demonstra că pot fi satisfăcute ambele, concomitent, cu aceeaşi pasiune, cu aceeaşi devoţiune.

Am fost repartizat într-o unitate militară din Constanţa, unde am lucrat zece ani, apoi am fost mutat la Bucureşti, la Comandamentul Apărării Antiaeriene, pe urmă la Oficiul de Informare şi Documentare al Armatei – unde m-a „prins” Revoluţia – şi, în final, la Direcţia Informaţii şi Reprezentare Militară, unităţi în care, pe măsură ce am fost înaintat în grad, de la locotenent până la colonel, am funcţionat ca translator, traducător, documentarist, expert în relaţii militare externe şi analist politico-militar. În ultimii zece ani ai carierei am fost ataşat militar pe lângă Ambasadele României din Ungaria şi apoi din Turcia. În prezent, la opt ani de la trecerea în rezervă, pot spune că aş fi fost mult mai puţin satisfăcut şi mai puţin realizat dacă aş fi adoptat doar calea civilă şi dacă nu aş fi servit sub drapel, cu cinste şi onoare, Armata şi Ţara.

            Niciun moment însă, după absolvirea facultăţii, ca specialist nu numai în turcă, ci şi în limba română, nu am renunţat la ceea ce am simţit că este menirea de bază a vieţii mele: lingvistica. M-am orientat de la bun început spre un domeniu extrem de restrâns al ştiinţelor limbii, chiar dacă, ulterior, m-am aplecat şi asupra altor aspecte ale limbii române. Poate a contat şi influenţa tatălui meu. Ca ardelean, student fiind, m-a frapat numărul relativ mare al cuvintelor româneşti de origine turcă, marea majoritate cu răspândire nu în Transilvania, ci în Vechiul Regat, precum şi faptul că ele nu au fost cercetate cu destulă profunzime; exotismul unui asemenea subiect şi-a spus şi el cuvântul. Am sacrificat destul „timp liber”, care, altfel, ar fi fost consacrat familiei şi/sau distracţiei, pentru adunarea unui material lingvistic imens, pe mii de fişe, ordonate în zeci de cutii goale de pantofi. Încă din timpul facultăţii am publicat un articol, iar anii care au urmat au însemnat acceptarea mea în calitate de colaborator extern al Institutului de Lingvistică din Bucureşti şi publicarea a câteva zeci de articole în reviste de specialitate din ţară şi din străinătate („Limba română”, „Studii şi cercetări lingvistice”, „Studia et Acta Orientalia”, „Revue Roumaine de Linguistique”, „Revue des Études Sud-Est-Européennes”, „Acta Orientalia Academiae Scientiarum Hungaricae”, „Studii de onomastică” etc.), precum şi mai multe participări la congrese şi conferinţe internaţionale de lingvistică şi de onomastică (organizate în România, Finlanda, Germania, SUA, Republica Moldova, Iugoslavia, Turcia). Odată cu moartea regretatului meu profesor Vladimir Drimba, devenisem singurul cercetător al influenţei turceşti asupra limbii române.

            În anul 2000 a apărut, la Cluj, volumul Contribuţii la istoria limbii române literare, secolul al XVIII-lea (1688–1780), în care capitolul Influenţa turcă a fost redactat şi semnat de mine. Dar cărţile pe care le-am scris şi publicat au apărut abia după încheierea carierei militare (în 2005), deoarece timpul nu mi-a permis decât acum să trec la redactări mai ample, la lucrări de sinteză, care valorificau documentările şi cercetările mele anterioare:

– Cuvinte româneşti de origine turcă, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006,

– Influenţa turcă asupra limbii române, I. Studiu monografic, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2009,

– Condensarea lexico-semantică. prefaţată de Marius Sala. [Iaşi], Editura Institutul European, 2009,

– Influenţa turcă asupra limbii române, II. Dicţionarul cuvintelor româneşti de origine turcă, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2010,

– 101 cuvinte de origine turcă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2011.

            Totodată, am continuat să contribui la volume colective, în calitate de coautor:

– Capitolul Contacts linguistiques: turc et roumain, din „manualul” internaţional Romanische Sprachgeschichte / Histoire linguistique de la Roumanie, vol. 2, Editura Walter de Gruyter, Berlin – New York, 2006,

– „Turcisme” în Transilvania, în volumul Confluenţe lingvistice şi filologice, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2011,

–  Convergenţe şi divergenţe în influenţa turcă asupra idiomurilor româneşti, în volumul Studia Linguistica et Philologica, Editura Universităţii din Bucureşti, 2011.

            Devenisem doctor în filologie mai demult, încă din 1984, dar consider că încununarea carierei mele civile, de lingvist, o constituie Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Române, pe care am fost onorat să-l primesc în 2011, pentru monografia Influenţa turcă asupra limbii române, publicată în 2009.

            Acum, îmi petrec timpul iarna la Bucureşti, iar din primăvară până-n toamnă la casa ţărănească pe care am cumpărat-o în comuna Întregalde din inima Apusenilor mei dragi, nu departe de Ocna-Mureş. Împreună cu soţia mea şi uneori cu fiul meu, vizitez anual oraşul copilăriei şi adolescenţei, mai ales pentru a-mi depune omagiul la mormintele părinţilor şi strămoşilor mei. Vizitele mele sunt însă tot mai scurte, de vreme ce constat cu tristeţe şi uneori cu revoltă, starea de decădere în care a ajuns iubitul nostru orăşel, pe care nu vreau să mi-l amintesc decât aşa cum era pe vremuri: prosper, uşor patriarhal, primitor şi ocrotitor, cu oameni aşezaţi, calzi, echilibraţi, prietenoşi, toleranţi, setoşi nu numai de câştiguri materiale, ci mai ales de cultură.

Va reveni el oare la ce a fost? Va avea el oare, din nou, băi sărate, „Salina”, ştrand, castel, „Uzinele de Produse Sodice”, Restaurantul Nr.1, cu celebrul său Ţitruş, „Fermentarea”, bătrâni arbori într-un parc adevărat, Banţa amenajată cu alei şi bănci, tineret mişunând de la parc până în Centru şi înapoi? Niciodată! Rămân acolo doar amintirile noastre, doar cimitirul, doar nostalgia noastră nătângă. Singura speranţă este ca oraşul să-şi mai poată crea un oarece viitor, oricare, oricum ar fi acesta.     

                                                                                                            Emil Suciu