ŢITRUŞ ALEXANDRU – 90 de ani de la nasterea sa

S-a născut în 1922, la Unirea, în apropiere de Ocna Mures, într-o familie modestă, cu 9 copii. A început sa cânte de la vârsta de 6 ani în grupul instrumental alcătuit din membrii familiei, pentru început la contrabas apoi la vioară.

A debutat la Radio Bucureşti la vârsta de 14 ani, O vreme, a fost angajat al Ansamblului “Doina” al Armatei din Bucureşti. Apoi, a revenit la Ocna Mureş. Cânta mult pe la nunţi în tot Ardealul, fiind astfel cunoscut şi apreciat de iubitorii de muzică ardelenească.  

Prin anul 1946 tânărul violonist Alexandru Ţitruş (la 24 de ani), devenit familist cu copii mici, a închiriat o căsuţă vis-à-vis de noi, pe fosta stradă Alexandru Şuluţiu din „Bosnia”. Aşa ne-am cunoscut mai bine. Venea la noi în vizită în serile libere şi ne cânta la vioară ceea ce le plăcea mai mult părinţilor mei: romanţe. În cele mai multe seri, Nea’ Sandu, cum i se zicea, cânta cu trupa lui la restaurantele din Ocna Mureş, pe atunci o frumoasă staţiune balneară, plină de oameni veniţi la tratament până şi din Bucureşti.

Între amintirile despre Nea’ Sandu rămân neşterse audierile programului său muzical, lângă o bere şi un grătar, la grădina de vară din parcul oraşului, unde, când i se cerea, interpreta extraordinar „Ciocârlia” noastră binecunoscută. Poate mulţi clienţi ai restaurantelor din Ocna veneau seara la o bere doar ca să-l asculte pe marele lăutar.

În perioada lui de glorie, prin 1863, s-a mutat la Cluj, a fost prim violonist în orchestra de muzică populară a Filarmonicii Transilvania” şi a înregistrat la Radio peste 30 de jocuri şi tot atâtea doine. Fără să aibă studii muzicale, dar fiind dotat cu o uimitoare măiestrie tehnică, a ridicat interpretarea muzicii populare la un înalt nivel artistic. A fost câştigătorul unui concurs lăutăresc de la Budapesta, unde a depăşit pe renumiţii lăutari unguri. Puteţi să citiţi despre el şi să ascultaţi piese în interpretarea lui, căutându-l pe Internet (Google, Vikipedia, Youtube).

Redau mai jos un fragment dintr-un material conceput de Maria Golban, realizatoare de emisiune, cercetătoare şi interpretă de folclor din Transilvania:

Fiind înzestrat cu talent desăvârşit, Alexandru Ţitrus a fost instrumentistul care a făcut vioara să râdă, dar şi să plângă. Aceste calităţi i-au deschis drumul spre colaborări cu dirijori celebri, printre care Radu Simion, Toni Iordache, dar şi cu orchestre renumite, alături de care a înregistrat succese remarcabile la toate concertele din ţară şi străinătate.

Pentru stilul de interpretare într-o manieră unică, cel puţin în zona folclorică a Transilvaniei, i-a fost decernat titlul de virtuoz al arcuşului. A fost considerat cel mai mare doinitor al viorii de pe Mureş şi Târnave. Casa de Discuri “Electrecord” i-a editat patru discuri  cu cele mai frumoase  melodii ardeleneşti.

Prezentarea lui de pe discurile LP realizate de Electrecord include următoarele aprecieri:

Este cel mai valoros violonist din Transilvania zilelor noastre. Arta sa la vioară ne dezvăluie, în afară de virtuozitatea sa prodigioasă, un ton clar şi cald, nuanţat într-o bogată paletă cromatică, prin alternarea sonorităţilor proprii diferitelor registre, jocul inflexiunilor modale şi diverse efecte sonore. În afară de toate acestea, se poate distinge în interpretarea sa o puternică viaţă interioară, materializată într-un impetuos proces de creaţie. Interpretarea lui Ţitruş este vie, activă, în spiritul folcloric cel mai autentic. El nu cântă niciodată o melodie în aceeaşi manieră: are întotdeauna ceva nou de spus, de adăugat, de modificat, de perfecţionat. Variaţiunile, atribut major al muzicii populare, sunt omniprezente.

În turneele din Elveţia, din anii 1973 şi 1975, cu orchestra „Românii Virtuoşi”, dirijată de Florian Economu, presa l-a denumit: „prestigiosul violonist”, „un veritabil fenomen muzical”, „cel mai extraordinar”, scriind că „ţine auditoriul într-o vrajă irezistibilă”. După turneele sale din Italia şi Franţa, Alexandru Ţitruş era botezat de presă drept „un Paganini al muzicii populare”!

Prin anii ’80, discurile Electrecord ale lui Nea’ Sandu se obţineau foarte greu, cu recomandare din partea familiei, de la unele magazine din Cluj (pe sub tejghea). Nu o voi uita pe Carmen, regretata sa fiică, ce mi-a facilitat obţinerea a trei dintre discurile maestrului, după ce i-am spus că ne cunoaştem de mici copii!

 Generaţia mea de ardeleni din judeţele Alba şi Cluj nu va lăsa să se stingă muzica celui cu care am fost contemporani. Eu nu-l voi uita, pentru că a însemnat mult în viaţa mea muzicală. Parcă mă acompania când cântam romanţe, parcă mă încuraja să fac ceea ce am făcut mai târziu, dojenindu-mă pentru eschivarea mea din copilărie. Mă urmăreşte chipul lui din tinereţe, al unui bărbat înalt ca un brad, asemănat de mine cu Eminescu, cu o ţinută întotdeauna impecabilă şi veşnic jovial cu cei din jur.

Când, în Mai 1989, s-a stins la Cluj, la vârsta de 67 de ani, a fost plâns de multă lume din Ardeal. Nu a reuşit să lase un urmaş din familie care să ducă mai departe măiestria arcuşului şi muzica ardelenească.

În 1996, Primăria oraşului Ocna-Mures a împlinit o datorie, acordându-i titlul de “Cetăţean de Onoare” – post mortem. Este posibil ca această decernare de titlu să fi luat în considerare propunerea mea din 1993, când mi s-a decernat mie titlul de Cetăţean de Onoare şi când am spus Primarului şi consilierilor prezenţi că nu aş fi dorit să primesc acest titlu înaintea lui Alexandru Ţitruş, pe care îl consideram (şi încă îl consider) cel mai valoros om din Ocna Mureş!

Mai târziu, de prin anul 2000, fiica lui, Maria Osoianu din Cluj, a început organizarea Festivalului Naţional „Alexandru Ţitruş”, la care se lansau tineri lăutari ce îndrăgeau muzica acestuia. Am asistat la două astfel de ediţii şi, cu bucurie, am constatat că vin din urmă tineri care pot continua binişor opera lui. Aşa m-am liniştit după dispariţia maestrului, a cărui muzică m-a însoţit în maşină pe toate drumurile lungi făcute în Europa.

El a avut totuşi urmaşi care au dovedit ce zestre muzicală avea întreaga familie Ţitruş. Fiul lui, cu acelaşi prenume, a terminat Conservatorul Gheorghe Dima din Cluj, clasa de percuţie, şi a evoluat, până la decesul prematur, la Opera din Cluj. Dar cea mai spectaculoasă carieră muzicală a realizat-o nepoata sa, Ioana Osoianu, absolventă a aceluiaşi conservator clujean, clasa de compoziţie şi dirijat, absolventă apoi a  clasei de pian la Trinity College of Music din London (2002), câştigătoare a numeroase premii internaţionale pentru interpretare la pian şi dirijare de orchestră. Este acum o cunoscută dirijoare de operă şi muzică clasică pe scene din toată lumea (London, Shanhai, New-York). Nu mulţi români au dirijat la Royal Opera Haus Covent Garden din London. Aflaţi mai multe despre Ioana Osoianu pe site-ul ei de pe Internet.

       În anul 2001 mi-am propus să compun cea de a doua romanţă a mea. Am scris mai întâi versurile despre marele lăutar şi despre refuzul meu de copil necopt de a mă lăsa învăţat să cânt la vioară. Povestea asta este adevărată. Am pus pe rime doar ceea ce am simţit şi trăit. Aşa s-au născut versurile romanţei dedicate lui Alexandru Ţitruş: „Zi-i Nea’ Sandule!”.

       Nu la mult timp după aceasta, am compus şi muzica pentru romanţă. Punctul culminant muzical al unei romanţe se găseşte de obicei în refren, la capătul acestuia. Acesta trebuia să fie aproape dramatic, să-l „doară” pe ascultător, să preia o parte din regretul care îmi producea mie o durere mare în acele momente. Am hotărât să fac un refren inspirat din muzica populară ardelenească, interpretată cu patimă de Nea’ Sandu. În final a rezultat un refren pe care, mai târziu, unii dintre prietenii mei l-au apreciat drept extraordinar!

       Concetăţeanul nostru, Eusebiu (Sebi) Ariesan, acum timişorean, a fost primul care a primit şi ascultat caseta cu romanţa „Zi-i Nea’ Sandule!”. Pentru el, măiestria lăutarului contemporan cu noi în copilărie şi tinereţe era bine cunoscută. El, ca şi mine, a trăit acele vremuri romantice şi avea amintiri frumoase despre Nea’ Sandu. Cred că nu puteam găsi un interpret mai potrivit pentru romanţa mea. Interpretarea a reuşit peste aşteptări! Sebi mi-a spus că romanţa are un dramatism anume.

Puteţi să ascultaţi această romanţă ataşată aici! 

Mircea Aurel Ciugudean – Zi-i Nea' Sandule!

       Prin anul 2003, a avut loc la Timişoara una dintre ediţiile concursului de interpretare vocală din muzica clasică, „Sabin Drăgoi”, al cărui juriu era încartiruit la Casa Universitarilor. În acele zile eu eram plecat din Timişoara. Pe la o oră imediat după prânz, am primit pe mobil un telefon de la fratele meu care mă credea în oraş şi mă chema urgent la Casa Universitarilor. Aflând situaţia, mi-a spus că i-a arătat partitura romanţei mele „Zi-i Nea’ Sandule!” domnului conferenţiar Mircea Sâmpetrean, de la conservatorul „Gheorghe Dima” din Cluj, care era şi solist la Opera clujeană. Acesta, fost prieten bun cu Alexandru Ţitruş înainte de dispariţia lui dintre noi, a fost foarte surprins şi încântat de descoperirea romanţei mele. A luat partitura şi a început să cânte în direct pentru colegii din juriu, la masa de prânz. Iar fratele meu a pus telefonul mobil la gura solistului ca să aud şi eu interpretarea.

       În primăvara anului 2004, participam cu soţia mea la Festivalul lăutăresc „Alexandru Ţitruş”, organizat de către una din fiicele marelui dispărut, Maria Osoianu, la Casa Armatei din Cluj. Invitaţia la festival ne-a fost făcută chiar de dânsa pentru că ne număram printre sponsori. Ba mai mult, insistasem pe lângă Primăria din Ocna Mureş să sponsorizeze şi ea festivalul organizat în memoria concetăţeanului lor.

       Întâlnirea cu Maria Osoianu a fost una scurtă, ea fiind ocupată cu toată organizarea. Am avut doar timpul să-i predau o casetă cu imprimarea romanţei dedicată tatălui său, interpretată magistral de Eusebiu Arieşan. Pe durata după-amiezii festivalului am tot sperat că ea va avea ideea de a o face auzită acolo, mai ales că existau pauze lungi. Dar nu a fost să fie aşa, şi romanţa mea nu s-a auzit la Cluj, unde maestrul şi-a trăit ultimii 26 de ani.

       Piesa „Zi-i Nea’ Sandule!” a fost prezentată în public o singură dată, în octombrie 2004 şi anume, în locul cel mai potrivit: acasă la Nea’ Sandu, adică în Ocna Mureş. Am fost invitat la inaugurarea Casei de Cultură şi, cu această ocazie, Sebi a interpretat cu multă afecţiune romanţa „Zi-i Nea’ Sandule!”, dedicată celui de al doilea cetăţean de onoare al oraşului, Alexandru Ţitruş. Iar succesul a fost deplin; eram la locul acţiunii, unde cei mai în vârstă îşi aminteau cu drag de marele dispărut.

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                Mircea Aurel Ciugudean

                                                                                                (Extras din cartea „Drumul spre podium”)