Amintiri din vremuri de demult – Premiul paznicului de noapte

Combinatul de produse sodice din Ocna Mureş avea, după câte îmi amintesc, vreo şase intrări. Deci, şase porţi. Fiecare dintre acestea era bine păzită zi şi noapte. Cei care le străjuiau erau numai navetişti din satele învecinate oraşului. Printre ei şi baciu Ferchezău, un om scund, negricios, dar plin de venin. În tura lui nu ieşea nimeni din fabrică până nu era controlat „la sânge”, cum se spune. Omul îşi făcea datoria, chiar mai mult decât trebuie.

Portarii lucrau şi ei în trei schimburi. În schimbul trei, cel de noapte, un coleg de-al meu de tură avea un bun obicei pe care-l practica cu mare stricteţe, dar şi cu bucurie. La orele două noaptea lua lista cu numerele de telefon ale porţilor şi începea cu intrarea numărul unu şi termina cu cea de la numărul şase. Suna. După câteva apeluri, destul de prelungite, venea răspunsul. „Să dormi, mă, puturosule! Sunt inginerul şăf, am trecut pe acolo şi n-am văzut nicio mişcare”. Portarul nu avea replică, iar colegul meu, satisfăcut peste măsură, îi închidea telefonul în nas. „Ăsta ştiu că nu mai doarme în post”, conchidea el. Figura se repeta o dată pe săptămână.

Dar să revenim la baciu Ferchezău navetistul. Într-o sâmbătă seara iese din schimb la orele zece. Cu traista burduşită cu de-ale gurii, în special pâine, se îndreaptă spre parcul oraşului pentru a bea o bere la chermeza organizată tocmai de uzina pe care o păzea. După ce îşi astâmpără setea, se opreşte în faţa unei tarabe pe care se aflau fel de fel de obiecte care de care mai deochiate. Doi tineri îl întâmpină pe Ferchezău: „Hai, baciule, ia un bilet la tombola noastră! Cu numai trei lei poţi câştiga o motoretă, o bicicletă sau chiar un radio”. Omul s-a gândit câteva clipe, apoi a scos trei lei şi a plătit biletul de tombolă. Bagă mâna în urnă, dă biletul tânărului, care îl desface tacticos, îl citeşte şi îi anunţă pe toţi cei prezenţi: „Surpriză mare, baciu Ferchezău a câştigat un radio modern, de ultimă generaţie”. Mare bucurie s-a abătut pe bietul portar. Se gândea, se frământa cum să facă să care luxosul aparat tocmai în satul său aflat la vreo zece kilometri distanţă. Nu se sperie de greutate şi se îndreaptă spre casă cu aparatul în spate. La trecerea pe podul de peste Mureş s-a gândit că pâinea poate să o arunce peştilor pentru a-şi mai micşora greutatea ce trebuia cărată. Aşa a şi făcut. După ore de mers pe jos ajunge, în sfârşit, la destinaţie, transpirat până-n cizme din cauza efortului. Când văd bijuteria de aparat, copiii şi nevasta se bucură şi ei, mai cu seamă că, în tot satul, doar un consătean mai avea radio. Spre prânz, pleacă în sat după un specialist care să-i conecteze aparatul. Găseşte omul potrivit care apreciază pe loc dimensiunile exagerate ale emiţătorului şi le spune celor de faţă că aşa ceva nu a mai văzut. La cele auzite, bucuria a fost şi mai mare în familia lui Ferchezău. Numai că surpriză. Mare surpriză! La desfacerea capacului, în loc să fie găsite lămpi, diode, siguranţe, cablu de contact, specialistul dă cu ochii de cărămizi, zale de lanţuri de mari dimensiuni, bucăţi de fier beton şi alte materiale care atârnau greu. Cei prezenţi au amuţit. Nevasta şi copiii se uitau la Ferchezău şi nu le venea să creadă că soţul, tatăl lor, vestitul paznic de la „Soda” a putut fi păcălit. Numai aşa se explică cum, în autobuzul navetiştilor, când ginerele lui Ferchezău moţăia, colegii îşi spuneau: „Lăsaţi-l să doarmă, că-i obosit. Poate că toată noaptea a ascultat muzică populară la radioul câştigat de socrul său la tombolă”.

Articol apărut în Flacăra lui Adrian Păunescu din 23-29 octombrie 2015