Suntem şi pe:
Clinică stomatologică Ocna Mureș

Articolele zilei

Cu trenul în puterea nopţii

Publicat

- 481 vizualizări

 

Aproape duminică de duminică, tatăl meu bătea satele din jur pentru a-şi vinde marfa: ghete, cizme, bocanci, toate confecţionate în atelierul său. Pleca de dimineaţă şi se întorcea târziu în noapte. Preferatul lui în aceste deplasări eram eu. Ce mai, eram feciorul lui mai mare şi se lăuda şi el la prieteni, nu cu unul, ci cu trei feciori pe care îi avea.

În acea duminică de august îl însoţesc pe tata tocmai în comuna Lopadea Nouă, localitate în care trăiau numai maghiari. Doar primarul şi şeful postului de miliţie erau români. Ca să ajungem la Lopadea Nouă ne trebuia ceva vreme. Aşa că de dimineaţă părăsim satul nostru, Ciunga, trecem pe Podul Oaşului pe la fântâna Gruiului, apoi urcăm Dealul Fânaţelor până la Odăi. Aici făceam o mică pauză la cel mai recunoscut cioban din zonă, care împreună cu soţia sa, Maria, au îngrijit şi crescut nouă copii. Cele patru familii de la Odăile Hopârtei erau atât de primitoare, încât cu greu te lăsau să le părăseşti. Ne continuăm drumul şi intrăm în pădurea pe care o străbatem circa o oră. La ieşirea din pădure dăm de o păşune cu ierburi şi flori de câmp. O cărare îngustă plină cu troscot ce îşi întindea tulpina în calea noastră cu minunatele ei floricele în alb-roze. Ţinem cărarea care ne duce până în apropierea unor plantaţii cu viţă de vie încărcate cu struguri la acea vreme. Când am intrat în Lopadea Nouă, se făcuse deja de ora prânzului, semn că am părăsit casa noastră cu patru ore în urmă. Tata îşi drămuia bine timpul, astfel încât să putem să ne întoarcem acasă pe lumină. N-a fost chip. Preda unor maghiari încălţămintea făcută de el, să zicem, dar pe loc veneau alţi consăteni de-ai lor să-i facă o comandă de ghete ori de cizme. Lua măsurile, iar eu scriam numele omului, iar mai jos toate cifrele dictate de tata, peste zece la număr: lungime, grosimea tălpii, grosimea încheieturii labei piciorului, grosimea piciorului în partea de jos şi câte şi mai câte. Tata vorbea cu clienţii lui în limba maghiară şi mai trebuia să-mi traducă şi mie măcar ce era de scris. Nu puteam să mă joc cu mărimile. Dacă încurcam, să zicem, cifra doi cu cifra opt putea să confecţioneze un pantof cu lungimea de 48 în loc de 42 de unităţi de pantofar. Totuşi, ne prinde seara. Ca să nu mai urcăm dealurile, să facem calea întoarsă, tata hotărăşte să mergem la Aiud şi de acolo cu trenul până acasă. L-am ascultat. Părăsim Lopadea Nouă şi ne îndreptăm spre reşedinţa de raion. Mai întâi trecem prin satul Băgău. La ieşirea din această mică aşezare se întunecase bine. Tata m-a luat de mână. În acea beznă, nu ştiu ce pasăre se ţinea după noi şi striga aşa un „viu” foarte clar. Până la urmă tata i-a răspuns: „vino dacă vrei”. Intrăm în comuna Ciumbrud, localitate cunoscută pentru vinurile de calitate obţinute aici: podgoria Ciumbrud-Aiud. Crâşma din centrul comunei avea încă meseni la acea oră. Intru cu tata pentru a bea un pahar cu apă, după frica îndurată pe câmpul Băgăului. Cum ne vede miliţianul îi cere tatălui meu actele, buletinul, în speţă. Tata îi satisface cererea. Miliţianul se uită în buletin, dar îl întreabă şi pe tata cum îl cheamă. „Scrie acolo”, vine răspunsul. Din vorbă-n vorbă ne-am dat seama că omul cu puşca în spate nu ştie să citească. Scăpăm cu bine şi ne îndreptăm spre gară. Aproape de miezul nopţii ajungem în gara de la Aiud. Tata cumpără două bilete până la Unirea Haltă, destinaţia noastră. Îmi dă biletele şi un pacheţel de bomboane luate din gară. Chiar dacă era târziu, atât în sala de aşteptare, cât şi pe peronul gării întâlneai mulţi călători. Tata se întâlneşte cu fostul preot din satul nostru şi se retrag la o vorbă. Am rămas pe peron în aşteptarea lui. Apare trenul, dar nu şi tata. Nu ştiam ce să fac. Până la urmă decid şi urc în tren. Iau la rând toate vagoanele. Nu dau de tata. Întreb din om în om care merge la Ocna Mureş. Găsesc o familie. Stau lângă ei. Dar din oraş până acasă în satul meu mai erau circa patru kilometri. Mă încumet şi o iau la tălpăşiţa. Deja se făcuse de ora unu noaptea. Până acasă m-am întâlnit doar cu o căruţă încărcată cu fân. Măresc pasul, aproape alerg. Apare uliţa mea, Uliţa mică. O iau la fugă. Bat tare în uşă. Îmi deschide mama. M-a podidit plânsul. Mama, speriată, mă întreabă de tata. Abia am putut să-i explic din cauza plânsului. Aveam doar zece ani. Mama, ca orice mamă, a ştiut să mă liniştească, până la urmă. Adormim. Pe la zece ziua sunt trezit de mama. Tata venise acasă şi întrebase de mine. Mama a jucat puţin teatru şi i-a spus că n-am ajuns. Fără să stea pe gânduri, părintele a făcut calea întoarsă în căutarea mea, după ce bătuseră deja două, trei gări şi întrebaseră de un copil cu semnalmentele aşa şi aşa. Îl strig din poartă. Când m-a văzut, a fugit spre mine şi, îmbrăţişându-mă, i-au dat lacrimile de fericire pentru că eram din nou împreună.

 

Apărut în revista Flacăra lui Păunescu din 22-28 mai 2015

 

 

 

 

 

 

 

Publicitate
Comenteaza

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Publicitate

Facebook

Top articole ultimele 30 zile


AiudulMeu | La Târnăveni | 4Botoşani.ro

Copyright © 2020 Powered by First design