Suntem şi pe:

Ocnamureseni

Ioan Pop-Curşeu – Profesor universitar, scriitor

Publicat

- 2.316 vizualizări

Am discutat adesea cu oameni legaţi într-un fel sau altul de Ocna-Mureş, cum ar fi de pildă romancierul Horia Ursu sau profesorul şi specialistul în jazz Virgil Mihaiu, despre chestiunea atât de complexă a identităţii. Le spuneam că, deşi m-am născut la Ocna, în 4 februarie 1978, amintirile mele de copil nu se leagă în nici un fel de acest oraş. Într-adevăr, mi-am petrecut copilăria şi primii patru ani de şcoală la Lunca-Mureş, o comună pe atunci destul de mare, situată la o distanţă de vreo zece kilometri de oraş. Tata era preot acolo, iar mama lucra ca asistentă medicală, angajată a Spitalului Orăşenesc Ocna-Mureş, însă detaşată la dispensarul comunal. În vacanţe mergeam întotdeauna la bunici, pe Valea Arieşului, într-un sat de munte – Ocoliş –, în care mi s-au născut ambii părinţi. Cred că acest sat de la poalele Muntelui Mare a jucat pentru mine rolul celui mai important şi mai solid reper identitar.

Şi, totuşi, Ocna-Mureş nu e un simplu accident biografic sau un loc prin care voi fi trecut câţiva ani şi care să nu fi lăsat urme adânci în biografia mea. Oraşul rămâne legat, pentru mine, de prestigiul şcolilor sale şi de respectul acordat actului învăţării, determinante în cariera pe care am ales-o ulterior. Să explic mai pe larg. În momentul când am terminat clasa a patra, în 1988, părinţii au hotărât să mă înscrie în clasa a cincea la Liceul Teoretic Ocna-Mureş, care pe vremea aceea nu se numea încă „Petru Maior”. Liceul Teoretic, situat pe malul stâng al Mureşului, era dublul şi concurentul Liceului de Chimie Industrială (pe care l-a absolvit fratele meu), situat pe malul drept. Argumentul părinţilor, când au hotărât ca eu şi fratele meu Petru să mergem la şcoală la Ocna-Mureş, a fost că „şcolile sunt mai bune”. Într-adevăr, chiar dacă în ciclul primar avusesem două învăţătoare excelente la Lunca-Mureş, în special Octavia Maier până în clasa a treia, la gimnaziu era deja vorba de profesori, iar cei de la Liceul Teoretic erau vestiţi.

A fost alegerea potrivită, deşi primii patru ani pe care i-am petrecut pe băncile şcolilor ocna-mureşene n-au fost lipsiţi de greutăţi. N-am avut dificultăţi în a mă adapta regimului şcolar şi lucrului cu profesorii (unii dintre ei mi-au predat şi la liceu), la fel cum nu mi-a fost extrem de greu printre noii colegi, în faţa cărora am reuşit să mă impun, deşi veneam de la o şcoală rurală. Complicat a fost însă cu naveta, pentru că familia noastră locuia încă la Lunca-Mureş. În fiecare dimineaţă, timp de patru ani, a trebuit să ne trezim în jur de ora 5, ca să prindem „cursa de 6” care pleca din centrul comunei, culegea muncitori din Războieni şi Unirea şi-i ducea la schimb la Salina sau la Soda, cum li se spunea prescurtat celor două uzine principale din oraş. Foarte rar, atunci când aveam ore doar de la 9, puteam să mergem cu „cursa de 7”, pentru că profesorii erau stricţi cu întârzierile. Din când în când, dar foarte rar în primii doi ani, pentru că benzina se găsea greu în ultimul deceniu al comunismului, ne mai ducea tata cu maşina. Mama se mutase şi ea între timp la Spitalul Orăşenesc, aşa că – atunci când ea lucra în tură de dimineaţă – era mult mai uşor cu naveta, fiindcă noi, cei doi fraţi, plecam de acasă însoţiţi de ea. Îmi aduc şi acum aminte foarte bine frigul şi întunericul din autobuzul neîncălzit, aglomeraţia extrem de mare, faptul că ne trebuia mai bine de o oră ca să ajungem la şcoală, în condiţiile în care astăzi s-ar putea ajunge în 15 minute de la Lunca-Mureş la Ocna-Mureş… În fine, în 1992, anul în care am intrat la liceu, tata a şi fost numit în urma unui concurs preot în Parohia Ocna-Mureş II, aşa că familia s-a mutat cu totul din Lunca-Mureş, schimbând mai multe locuinţe.

La Liceul Teoretic, una dintre şansele mari a fost că o parte din profesori mi-au predat şi în gimnaziu, şi în liceu, creându-se astfel o continuitate şi o stabilitate foarte benefice în procesul de învăţare pe termen lung. E vorba de profesorul de matematică Octavian Nicoară, de soţii Roşca, Valeria şi Laurenţiu, profesori de chimie, respectiv de geografie, de profesoara de istorie Ana Rotar, diriginta mea înainte să fie numită directoare a instituţiei, de profesoara de biologie AdrianaDrăguţ, dar şi de mulţi alţii, pe care poate că-i uit în vârtejul amintirilor. Am învăţat bine engleză cu profesorul Bazilescu, spirit ludic, latină cu d-na Hopârtean (care mi-a fost şi dirigintă pe finalul liceului), am făcut sport cu profesorul Drăguţ, într-o atmosferă în care se încuraja întotdeauna concurenţa sănătoasă şi învăţarea durabilă…

La materiile mele preferate, limba şi literatura română, respectiv limba şi literatura franceză, am avut şansa să am trei profesoare excelente. În gimnaziu, am studiat româna cu Maria Bogdan, care a ştiut să pună nişte baze foarte solide, pe care am construit mult ulterior. În liceu, profesoară de română mi-a fost Stela Reff, care m-a încurajat mereu să particip la olimpiade, mi-a deschis apetitul pentru poezia română interbelică (Bacovia, Blaga, Bogza şi avangardiştii), m-a sfătuit ce studii monografice de referinţă despre marii scriitori români să citesc şi s-a purtat întotdeauna cu o eleganţă constantă, atât atunci când mă umplea de note de 10, cât şi când mi-a dat un 1, din nu ştiu ce motiv – pe care mi-ar plăcea să mi-l amintesc, pentru că ţin vag minte că pleca de la o situaţie foarte comică.

La franceză, din clasa a cincea până într-a douăsprezecea, am lucrat cu Teodora Cărunta, o profesoară reputată ca fiind severă, dar extrem de competentă. Toţi colegii mei au recunoscut, la terminarea liceului, că, graţie severităţii, învăţaseră franceză de la ea, fiecare după puterile sale. Cu d-na Cărunta am avut o relaţie specială, pentru că – mai ales din clasa a unsprezecea când m-am hotărât să urmez Facultatea de Litere, deşi la mare modă era Dreptul, pentru elevii „buni” – m-am pus (şi mai) serios pe studiat, participând inclusiv la fazele naţionale ale olimpiadei de limba franceză în 1995 şi 1996, cu rezultate meritorii (chiar un premiu al doilea la comprehensiune orală). Cu ajutorul profesoarei mele, căreia îi sunt recunoscător şi azi, am atins perfecţiunea în cunoaşterea limbii franceze (şi o spun fără falsă modestie). Ea mi-am împrumutat cărţi în franceză, pe lângă cele pe care mi le cumpăra fratele meu de la Cluj (unde îşi continua studiile după etapa ocna-mureşeană): Roşu şi negru de Stendhal, romanele lui Balzac, Flaubert, Zola etc. Tot d-na Cărunta m-a iniţiat în lectura lui L.-F. Céline, un scriitor inovator şi radical, din a cărui operă aveam să traduc ulterior Convorbiri cu profesorul Y (2006). Pe Céline n-am reuşit să-l citesc la început în original, deoarece romanul său emblematic, Călătorie la capătul nopţii, mizează pe un limbaj destructurat şi argotic… a trebuit să trec prin lectura unei traduceri, pe care tot d-na Cărunta mi-a împrumutat-o, după care am revenit la textul original, citit de atunci încoace de mai multe ori. Cu d-na Cărunta mai puneam uneori pariuri pe chestiuni delicate de limbaj argotic sau pe probleme de gramatică, pe care uneori le mai şi câştigam, dar care în primul rând îmi stimulau spiritul de investigaţie şi curiozitatea intelectuală, într-o perioadă fără Internet şi fără acces prea uşor la dicţionare, monografii, articole şi alte surse de informaţie.

Dar Ocna-Mureş a mai însemnat multe, în paralel cu şcoala şi cu învăţatul. În timpul şcolii s-au cimentat prietenii, dintre care unele mai durează şi azi, s-au întâmplat primele flirturi pe culoarele liceului, au fost şi primele revolte împotriva „sistemului”, cu gândul unei lumi mai bune. Clipe frumoase au fost la faimosul patinoar al oraşului, care acum nu mai există şi care era în acelaşi timp arenă sportivă şi loc de socializare. La Ocna-Mureş am învăţat să joc baschet, devenit pentru mai bine de unsprezece ani un sport de predilecţie (deşi l-am abandonat între timp). Primele coşuri, confecţionate artizanal, le-am instalat în curtea casei parohiale şi mi-am tot căutat un partener, până am găsit un alt pasionat, în persoana lui Emiluţ Huiculescu – din păcate, plecat dintre noi la o vârstă mult prea fragedă, în culmea unei foarte promiţătoare cariere de antrenor. Împreună am început să jucăm baschet, lărgind clubul de pasionaţi când am instalat panouri pe un teren de la poalele dealului Banţa; au venit cu noi Ionuţ şi Bobi Huszár, Alin Vampiru’, Lavinia Florea şi vreo câţiva alţii. Ne-am transferat apoi în curtea Şcolii „Lucian Blaga”, unde s-au instalat panouri adevărate, „oficiale”, ba chiar am lansat competiţii cu cei din Colonia Soda, care aveau o echipă puternică, formată şi dezvoltată în paralel cu a noastră.

Ocna-Mureş a mai însemant şi ieşiri pe Banţa, cu sania şi schiurile iarna (tot împreună cu Emiluţ Huiculescu), la jogging sau „la liană” primăvara, sau pur şi simplu la plimbare până spre vârful dealului, de unde se vedea uneori, când vremea era luminoasă, până la Munţii Trascăului. De asemenea, interesante excursii se puteau face de-a lungul Mureşului, în special pe Mureşul Mort, unde cineva care-şi dorise – aşa ca mine – să devină ornitolog putea observa în voie păsările, ce cuibăreau acolo în deplină libertate.

Cum am sugerat în repetate rânduri în cursul acestei scurte prezentări, soliditatea formaţiei dobândite la şcolile ocna-mureşene m-a ajutat să-mi construiesc toată cariera ulterioară. Deşi nu am intrat primul la Facultatea de Litere a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, am devenit repede cel mai bun din an şi am terminat şef de promoţie în iulie 2000, cu media 10. Am început apoi un masterat la aceeaşi Universitate, absolvit în 2002, după care am avut şansa de a obţine, începând cu 2001, o bursă masterală la Universitatea din Geneva, Elveţia, una dintre cele mai bune o sută de universităţi din lume. Am început şi terminat acolo un al doilea masterat, continuat cu o teză de doctorat susţinută în decembrie 2007, cu calificativul maxim, „très honorable à l’unanimité avec félicitations du jury”. În paralel, timp de cinci ani, am fost asistent universitar la Geneva, ţinând seminarii de literatură comparată şi cinema. Nu am avut deloc intenţia de a rămâne în străinătate, ci am plecat de la premisa că mă voi întoarce în ţară după terminarea studiilor, fiindcă aici îmi vedeam rostul, aici ştiam că pot contribui şi eu cu ceva la edificarea unei societăţi mai juste, mai echilibrate. Soţia mea, Ştefana Pop-Curşeu, era şi ea de aceeaşi părere, aşa că ne-am întors împreună, în ultimele zile ale lui 2007, chiar de Crăciun. Eu începusem între timp un al doilea doctorat, în folcloristică, la UBB Cluj, pe care l-am încheiat în 2011. Cariera didactică universitară mi-am continuat-o în România, în special la Facultatea de Teatru şi Televiziune a UBB, Departamentul de Cinematografie şi Media, ca lector asociat, apoi titular (din 2011), dar şi la Facultatea de Litere, unde am predat, cu intermitenţe, mai multe cursuri şi seminarii, între 2008 şi 2015. La începutul lui 2015, în 23 ianuarie, am trecut de cea mai importantă etapă a carierei universitare, susţinând teza de abilitare, ceea ce îmi va da dreptul de a conduce doctorate în domeniul Cinematografie şi Media. În paralel, m-am implicat în numeroase proiecte civice şi ecologiste, am lucrat şi ca redactor la revista de cultură Steaua, am publicat numeroase cărţi originale şi traduse, devenind în 2014 membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Indiferent ce ar mai urma în biografia mea umană şi intelectuală, cred că cei opt ani de şcoală de la Ocna-Mureş vor da în continuare roade. Păcat numai că oraşul traversează o criză în care pare să aibă dificultăţi în a-şi asuma trecutul şi a-şi reinventa viitorul. A pierdut câteva clădiri care-i dădeau un oarecare şarm: restaurantul „Numărul 1” și Băile Sărate, pe care le-am văzut cu tristeţe cum se ruinează – fără ca nimeni să intervină – de fiecare dată când mai treceam prin urbe. Îmi aduc aminte că am fost eu însumi la băi în incinta acelei splendide clădiri din parcul central. Ce se întâmplă cu castelul de la Uioara? De ce nu e o atracţie turistică naţională? Unde e memoria romanelor Salinae? Unde sunt spitalul, fabrica de globuri, uzinele care dădeau de lucru la mii de oameni? Doar şcolile cred că mai rezistă, şcolile – adică unica şansă pentru un viitor mai bun.

Ioan Pop-Curșeu

 

Citește mai departe

Articolele zilei

“La mulți ani!” la zi aniversară,  unui om dedicat muzicii

Publicat

Cu simț artistic, cu dragoste față de muzică și în special pentru munca de dirijor, doamna profesoară Eva Forika este exemplul ideal de urmat pentru dedicarea în profesie.

Cu peste 50 de ani prezență în viața școlii, a culturii, a  educației, coordonează încă două formațiuni corale, Corul Bisericii Reformate și Corul Doruleț.

De- a  lungul timpului, după orele de curs, ca profesor de muzică, a constituit multe coruri de elevi de la clasele primare, gimnazile și până la cele de liceu. Ce activități educative, culturale, ce spectacole a pus în scenă oferind publicului momente de neuitat!

A activat în ONG ASMEA, a colaborat cu persoane din Germania pentru finanțarea unui proiect bine primit în comunitatea din Uioara de Sus, proiect prin care copii din familii defavorizate au avut parte de îngrijire în multe planuri (hrană, îmbăcăminte, rechizite), dar și de activități educative, unde au învățat să comunice, să coloreze, să realizeze lucrușoare de mâna lor, să cânte, să redea mici spectacole de teatru muzical de păpuși pentru copii.

Doamna Forika a participat cu diferite coruri la manifestări artistice tematice în țară și în afară țării, unde totdeauna a performat, fiindu-i apreciată întreaga muncă. A fost profesor la Școala Generală din Unirea, la Școala din Cisteiu de Mureș, la Liceul Teoretic Petru Maior, la Școala Lucian Blaga, secția maghiară și secția română și la Colegiul Bethlen Gabor din Aiud.

Suntem recunoscători pentru formarea în plan muzical a atâtor copii și tineri din zona Ocna Mureș!

De aproape 20 de ani conduce Corul Doruleț, al cărui membru fondator este, alături de alți colegi, iubitori de muzică.

Un palmares bogat are cu acest cor, cu care a participat, ca dirijor, la spectacole, manifestari artistice, festivaluri în țară și în străinătate, fiind sprijinit financiar de Primăria orașului nostru.

A închegat o frumosă legătură între Corul Doruleț, Corul Reformat și Corul Astra din Campia Turzii, Corul Armonia din Turda, Corul Mihai Vodă din com. Mihai Viteazu. Participă cu Corul Doruleț la festivalurile organizate de dirijorii acestor coruri, realizând un schimb cultural de înaltă calitate.

Corul Doruleț este corul de care s-a ocupat cu perseverență ca dirijor, cu drag și bucurie, sub sloganul “Aducem bucurie prin muzică!”. Alături pe prof Levente Szoch, cu care colaborează foarte bine spre reușita corului, depășește momente critice de sănătate și continuă. Pentru toate spectcolele Casei de Cultură la care este invitat corul, pregătește cu conștiinciozitate piese corale adecvate temelor și momentelor respective.

A fost promotorul care a înscris și condus corul la festivaluri din Cehia (Praga), Polonia (Cracovia), Grecia (Salonic), Italia (Grado), Austria (Viena), Italia (Altă Pusteria), Ungaria (Hajduszoboszlo), Albania (Durres), Macedonia (Ohrid), Bulgaria (Sunny Beach), Croația (Selce). A purtat corul în capitale renumite, Praga, Viena, Tirana, Sofia, Budapesta; au traversat împreună Vltava, Dunărea, apele Veneției, Lacul Ohrid, Marea Egee, Marea Mediterană, Marea Neagră, Marea Adriatică, peste tot ducând spiritul cântecului românesc, la festivaluri folclorice sau mesajul colindului la festivaluri din perioda de Advent.

Cu sprijinul major al prof Levente Szoch și sub coordonarea doamnei Forika, corul a imprimat două CD uri. A pregătit piese corale în limba română, franceză, germană, maghiară, engleză și italiană. Din repertoriul bogat al corului Doruleț fac parte piese corale laice și religioase.

Cu energie, dinamism și responsabilitate, doamna Forika a organizat în comunitatea nostră, cu Corul Doruleț, colindul în a doua zi de Crăciun la bisericile din oraș, Româno-Catolică, Ortodoxă, Reformată și Greco-Catolică, dar și în a doua zi de Paști, susținând spiritul ecumenic.

Deși au fost momente când sănătatea nu i-a fost alături, cu multă implicare, inspirație și muncă neobosită, insuflând increrede și siguranță coriștilor, a inițiat de mulți ani desfășurarea unui concert coral de colinde în perioda Postului Crăciunului. În ultimii ani, acest concert se desfășoară în biserici ortodoxe, cu invitarea a cinci sau șase coruri, care dau valoare momentului, întregului concert, apreciat în orașul Ocna Mureș.

Toți cei care o cunoaștem o apreciem, o respectăm vrem ca viața să-i fie un portativ nesfârșit, cu acorduri line, armonioase, pe măsura întregii activități cultural-educative dedicate orașului Ocna Mureș!

La zi aniversară, îi dorim Doamnei muzicii ocnamuresene, profesor EVA FORIKA, ani mulți, sănătate, pace, bucurii, același suflet mare!

Președinte al Asociației Corale Doruleț,

                                                               Cărunta Elena

Citește mai departe

Articolele zilei

Mircea Aurel Ciugudean: profesor universitar, inventator în electronică, epigramist, scriitor și compozitor

Publicat

Despre ocnamureșanul nostru Mircea Aurel Ciugudean am mai scris aici și sunt sigur că mulți îl cunoașteți sau ați auzit de dânsul deși s-a stabilit la Timișoara de foarte mult timp. Nu a uitat orașul natal, multe biografii ale ocnamureșenilor prezentați aici pe Ocna Mureș Online fiind scrise chiar de domnul Ciugudean căruia îi mulțumim încă odată pentru bunăvoința de a împărtăși cu noi lucrările sale.

Un om neobosit, o personalitate a științei, dar și un bun scriitor sau compozitor de romanțe, mereu cu zâmbetul pe buze, continuă să se gândească la „ocnenii” lui, de data aceasta cu dorința de a-i fi citită ultima carte lansată, pe care o puteți răsfoi în subsolul acestui articol. Pentatlonul meu” se intitulează cartea și este o autobiografie împărțită în cinci capitole.

Autorul s-a născut în 1940 la Ocna Mureş, judeţul Alba, unde a terminat liceul şi unde, în 1993, i-a fost acordat titlul de Cetăţean de Onoare. A absolvit  Facultatea de Electrotehnică din Timişoara în 1962 şi a devenit asistent în 1963. A avansat până la gradul de profesor (1990). Conduce doctorat în Electronică din 1993. A fost prodecan al facultăţii între 1987-1989. A fost primul decan al noii Facultăţi de Electronică şi Telecomunicaţii  între 1990-1992. A ocupat funcţia de Director de departament între 2000-2004. Şi-a încheiat cariera didactică în 2010, la Universitatea „Valahia” din „Capitala Romanţei”– Târgovişte.

            Ca şi cadru didactic a elaborat 5 cărţi în edituri şi 30 de manuale pentru studenţi precum şi 81 articole ştiinţifice, dintre care 8 în reviste din SUA, Anglia, Franţa, Grecia. A descoperit 65 noi circuite electronice şi a elaborat numeroase metode originale de proiectare pentru acestea. Deţine 6 brevete de invenţie. A efectuat cinci stagii de specializare în Franţa şi Anglia. Este Senior Member al societăţii de electronică IEEE-SUA.

            Romanţele le-a îndrăgit de mic copil, ascultându-şi părinţii, mari iubitori de romanţe, cu voci deosebite. A fost impresionat de frumuseţea acestora ascultând interpretarea lor la vioară de către marele lăutar al Ardealului, Alexandru Ţitruş, vecinul lui în acele timpuri. La 15 ani deţinea un caiet cu peste 100 texte de romanţe, din care ştia să cânte 80. Acest caiet s-a mai îmbogăţit pe parcurs iar în 1962, „Regina Romanţei”, Ioana Radu, i-a admirat munca şi i-a scris pe el un frumos autograf. Caietul se află ȋn Muzeul Romantei de la Târgovişte.

Începând din anul 2000, la 60 de ani şi fără să fi avut studii muzicale, dar „având romanţa în sânge”!, a descoperit întâmplător că poate compune romanţe. Prima dintre acestea a fost compusă în gând, pe tren, pe versuri proprii, scrise tot pe tren anterior, la drumuri plictisitoare între Timişoara şi Bucureşti. Apoi următoarele piese le-a compus cântându-le direct, în faţa casetofonului. Uneori o compoziţie i-a luat doar 20 de minute. Mai târziu a compus romanţe ca la pian, cu ajutorul calculatorului, învăţând să scrie şi partitura de solist. Astfel, alegându-şi cu grijă versurile, în primii 4 ani a adunat 16 compoziţii. În total, până în prezent, a compus 46 romanţe (din care 12 piese pe versuri proprii, 6 pe versurile poetului brăilean Ion Mustaţă iar 10 pe versurile lui Mihai Eminescu). Romanţele sale sunt considerate de către specialişti ca fiind foarte melodioase. A mai compus, încercându-şi priceperea, o frumoasă colindă, „Valsul Timişoarei”, „Marşul Timişoarei”, „Imnul istoric al Timişoarei”, „Imnul centenarului Politehnicii” (vezi site-ul: http://youtube/by maciugudean ), o piesă de muzică uşoară şi trei piese comice.

A concurat de opt ori la Festivalul Naţional al Romanţei „Crizantema de Aur”- Târgovişte, Secţia Creaţie de Romanţe, unde,  în 2007 (cu romanţa nr.18) şi în 2011 (cu romanţa nr.14), a câştigat Premiul III, obţinând astfel consacrarea. În 2017, la acelasi festival a câştigat un Premiu special iar ȋn 2019 – PREMIUL I.  Aceste romanţe, întitulate: „Scrisoare către mama”, „Nu se ştie niciodată!”, interpretate (voce şi pian) de Natalia Tudosie, „Dor”, interpretată de Eugenia Moise Niculae şi „Pe aceeaşi ulicioară” se pot găsi (video) pe site-ul de mai sus.

În 2010 a publicat romanul autobiografic „Drumul spre podium”, referitor la cariera sa muzicală şi participările la „Crizantema de Aur”. A editat apoi volumele II-V.

În anul 2014, printr-un act de mare curaj, a devenit organizatorul Festivalului Naţional de Romanţe – „Roze pe Bega” – de la Timişoara, care, în Septembrie 2019 a avut ediţia a cincea.

Colecţia de romanţe, disponibilă la compozitor, este destinată soliştilor, în vederea interpretării acestora. Ei pot solicita compozitorului partitura de pian+solist în gama dorită şi o probă a romanţei selectate spre interpretare, pe adresa de E-mail: maciugudean@gmail.com .

Citește mai departe

Articolele zilei

Vasile Toth din Ocna Mureș, antrenor la un club de patinaj de viteză în Spania

Publicat

Vasile Toth împreună cu doi elevi

Vasile Toth este șeful Clubului de patinaj viteză Tudela, Spania. Deși este un sport mai puțin cunoscut, sub coordonarea sa, clubul nu numai că și-a mărit numărul de membri, dar a și organizat, pentru al doilea an consecutiv, Trofeul orașului Tudela, a cărui ultimă ediție a reunit peste 160 de patinatori din toată zona de nord, punând Tudela pe harta patinajului regional.

Cine este Vasile Toth și cum a ajuns să practice acest sport

Mă numesc Vasile Toth (pentru prieteni și familie Loți), am fost elev la Școala Gimnazială „Lucian Blaga” și Grupul Școlar de Chimie Industrială Ocna Mureș (Liceul Tehnlogic în prezent).

La 22 de ani am plecat în Spania, în Corella Navarra, un sat mic de 7000 de locuitori unde am început să lucrez în construcții, ca și barman în weekend. În 2009 m-am mutat în Tudela Navarra, un oraș de mai bine de 40.000 locuitori, din 2015 lucrez la o fabrică de nivel internațional, în departamentul de logistică. În 2009 am încep ca și voluntar la competiții de patinaj artistic și după ce am făcut un curs, sunt parte din grupul de arbitrii de patinaj artistic și patinaj de viteză aici în provincia Navarra.

Vasile Toth împreună cu arbitrii (al treilea de la dreapta la stânga, rândul de sus)

Iată ce scrie presa locală despre ocnamureșanul nostru:

Vasile Toth și Yasmina Jaraba: Duo-ul care impulsionează patinajul viteză în Tudela

Antrenorii Clubului de patinaj viteză din Tudela au reușit să dubleze numărul de patinatori și să consolideze un proiect sportiv în plină expansiune.

Clubul de patinaj viteză din Tudela este un exemplu al modului în care un sport, deși încă necunoscut pentru mulți, poate crește cu efort și dedicare. Prin munca antrenorilor săi și implicarea patinatorilor locali, acest club a reușit să se consolideze ca unul dintre cele mai promițătoare proiecte sportive din oraș.

Sub conducerea lui Vasile Toth și Yasmina Jaraba, Clubul de patinaj viteză din Tudela cunoaște un boom în rândurile sale, cu o participare din ce în ce mai mare atât a copiilor, cât și a adulților.

„Când am venit anul trecut, clubul avea în jur de 30 de patinatori. Astăzi, aproape am dublat această cifră, având în jur de 60”, spune Vasile, care a aterizat în Tudela în urmă cu 16 ani și de atunci a fost legat de lumea patinajului. Inițial implicat în patinajul artistic, Vasile a început să se implice în patinajul de viteză în urmă cu cinci ani, iar în urmă cu puțin mai mult de un an s-a alăturat clubului în calitate de antrenor.

„Am fost contactat de președintele clubului anul trecut pentru a vedea dacă aș putea ajuta ca antrenor și, desigur, am fost încântat să accept”, explică Vasile, care se ocupă și de organizarea evenimentelor și de găsirea sponsorilor. Eforturile sale și ale echipei sale au fost fundamentale în creșterea gradului de conștientizare a sportului în Tudela și în regiunea Ribera de Navarra.

Antrenamente și categorii

Antrenamentele clubului au loc la patinoarul municipal din Tudela, unde patinatorii au ocazia să își îmbunătățească tehnica și să se bucure de patinaj într-un mediu adecvat.

„Ne antrenăm marțea și joia de la 18:30 la 20:00 pentru toată lumea, iar lunea și miercurea pentru cei care concurează”, comentează Vasile. Aceste antrenamente sunt deschise tuturor vârstelor și nivelurilor, de la cei mai mici, care pot începe de la vârsta de patru ani, până la adulți.

În prezent, clubul a reușit să acopere o gamă largă de categorii, dar există încă un proiect în curs de desfășurare pentru a încorpora o nouă categorie: categoria masters. „Ne-am dori să includem această categorie. Am primit deja mai multe cereri de la persoane de peste 40 de ani, iar la ultimul Trofeo Ciudad de Tudela am avut concurenți la această categorie”, explică Vasile.

Trofeul orașului Tudela

Una dintre cele mai mari realizări ale clubului a fost celebrarea recentă a celei de-a doua ediții a Trofeului orașului Tudela. Acest eveniment a reunit peste 160 de skateri din tot nordul Spaniei. „Anul acesta am avut un răspuns foarte bun, în ciuda faptului că a coincis cu o Cupă Europeană în Gijón”, spune Vasile.

Succesul nu a fost doar organizatoric, ci și sportiv, clubul din Tudela reușind să urce pe podium la mai multe categorii. „Am obținut cinci trofee, printre care cel al unei fetițe de cinci ani la categoria mini și altele la categoriile pre-benjamin (2), benjamin și seniori”, adaugă mândru Vasile.

Evenimentul s-a remarcat și prin participarea patinatorilor din afara orașului Tudela, ceea ce este un mare succes pentru un club mic. „Atragerea de patinatori din afară este o mare realizare pentru noi. Cluburilor din Pamplona, Zaragoza și Huesca le este greu să călătorească, sunt obișnuiți să concureze acasă, dar odată ce au venit, s-au simțit foarte bine și ne-au mulțumit pentru organizare și atmosferă”, explică el.

Un sport de descoperit

Patinajul viteză este încă un sport puțin cunoscut în multe părți ale Spaniei, iar Tudela nu face excepție. „Este un sport invizibil pentru mulți oameni. Sunt mulți oameni care nu știu că există”, recunoaște Vasile.

Pentru a da vizibilitate sportului, clubul lucrează intens pe rețelele de socializare, unde raportează activitățile și evenimentele pe care le organizează. „Facem foarte mult networking pentru ca oamenii să știe că suntem aici. Mulți dintre noii patinatori au aflat despre club prin intermediul rețelelor sociale”, spune el.

Perseverență, determinare și ambiție

Vasile a început de jos, a muncit neîncetat din 2009 și în prezent conduce un club de patinaj de viteză care câștigă constant noi skateri, reușeste să implice copiii în acest sport mai puțin cunoscut și practicat la nivel mondial și obține titluri după titluri. E o performanță ce trebuie recunoscută și de aici de acasă. Felicitări de aici din Ocna Mureș!

Vasile Toth nu a uitat de orășelul din care a plecat

Tudela pentru mine e casa mea, nu am să uit însă de unde am plecat și revin cu drag la Ocna Mureș în vacanță. În timpul liber mă dedic la sport, îmi place să alerg și în fiecare an fac un semimaraton de șosea și un semimaraton montan, unde mă bucur ca un băiețel.

Acum cu ocazia Sărbătorilor Pascale vă urez tuturor Sărbători fericite!” Vasile Toth

Citește mai departe

Ocnamureseni

Frânturi de amintiri despre EMIL MARCU

Publicat

Pentru a te revendica drept fiu al orașului Ocna Mureș, este suficient ca acolo unde te conduc pașii destinului, să-ți reprezinți cu demnitate originile – familia și locul din care ai plecat.

La începutul acestei luni, octombrie 2022, Emil Marcu, al doilea din cei 4 copii ai fotografului Emil Marcu și șotia sa Ana, ar fi împlinit 84 de ani.

Era din generația lui Sebi Arieșan, Ciungan și Bâscă – fotbalistul (din str. Memorandului), Marius Curta (fiul avocatului din str. Iorga), Aurel Onac (din str. Avram Iancu), Gicu Sângerean (inginer la fabrica de armament din Cugir).

Câțiva dintre cei amintiți formau un grup la care se lipea Nicușor, următorul dintre frații mei. Era un grup de tineri cu spiritul liber, neîngrădit de regim, un grup care hoinărea prin Munții Apuseni, dormind sub cerul liber pe malul râului Iara și îngropând în locuri speciale câte o sticlă cu un bilet cu numele lor, al călătorilor-hoinari: una dintre aceste mărturii ar trebui să se afle lângă Crucea Secuiului (amintire evocată de Nicu Marcu).

Emil Marcu, fratele mai mare era un bărbat frumos – pentru fete, de-a dreptul,  cavaler. Avea auz muzical rafinat, cânta la vioara, mandolină, acordeon și muzicuță. Vocea lui de tenor se integra armonios în grupul tinerilor din care făceam și eu parte, care intonam « Tatăl Nostru » pe mai multe voci, la Biserica greco-catolică din orășelul nostru.

Inteligența lui Emil, dublată de perspicacitate, îi aduceau aprecierea profesorilor (distinsa Elvira Lucaci, exigenta Melania Iacob) care îi lăudau și scrisul organizat, caligrafic, foarte îngrijit.

Într-una din veri, povestește fratele Nicu, la scăldatul în Mureș, Emil, l-a salvat de la înec pe profesorul Colceru, pe atunci și director al școlii.

Emil avea și darul vorbirii argumentate, mai ales în apărarea adevărului, a drepturilor sale și a celor din jur. Conversațiile pline de vervă erau marca prezenței lui ca inginer-organizator în șantiere din țară, ultimul, cel de la Mintia, în aprecierea superiorilor de la București și a echipelor cu care lucra. Și-a întemeiat o familie pe care a iubit-o până la sacrificiu.

În familia noastră de la Ocna Mureș, cât mai eram lângă părinți, el îndeplinea rolul de consilier în decizii de tot felul. Prin recomandarea lui, m-am bucurat și eu de împlinirea unei dorințe pentru care adunam bani în pușculiță: să îmi cumpăr cu 60 de lei (care erau mulți bani pe atunci) prin serviciul « Cartea prin poștă », Dicționarul limbii române. Nu au lipsit dezbaterile în care contraargumentul « nu știi vorbi românește fără dicționar ? » a trebuit demontat cu răbdare.

Așa mi-l amintesc acum pe fratele meu mai mare: cu un profil semeț de om curajos, un veritabil avocat – apărător al celor mici ori slabi, fără putere.

Caldă amintire și prețuire, de la:

Mia (Marcu) Dipșe (sora mai mică),

Nicușor, (fratele) și

Ionuț Dipșe (nepot de soră)

Octombrie 2022

Citește mai departe

Ocnamureseni

Gheorghe Vinţan

Publicat

(Ocna Mureş, 6 ianuarie 1948), este în prezent preşedintele Asociaţiei Culturale„Juan Ramón Jiménez y Lucian Blaga”, din Alcalá de Henares şi membru fondator al Uniunii „Lucian Blaga”, a scriitorilor şi artiştilor români în Spania, la care se adaugă şi prezenţa lui activă în cadrul Asociaţiei Scriitorilor din Madrid. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Mureş.

            Între anii 2000 şi 2007, a studiat Historia Spaniei la cursurile organizate în cadrul Facultăţii de Filozofie şi Litere de pe lângă Universitatea din Alcalá de Henares din Comunitatea Madridului.

           Preocupat de Istoria ţării în care a hotărât să trăiască, a început să traducă în româneşte din operele unor autori spanioli, dar şi din a celor din ţara lui natală. Amintim aici autorii pe care i-a îndrăgit cel mai mult şi pe care i-a tradus sau publicat şi în ediţii bilingve româno-spaniole şi invers, printre ei numărându-se: Antonio Domínguez Ortiz cu, SPANIA, trei milenii de istorie, apoi o seamă de ediţii ale marilor poeţi, unul spaniol şi altul român: Juan Ramón Jiménez şi Lucian Blaga, ale căror opere literare au intrat în circuitul lecturilor din ambele ţări. În fiecare an de când trăieşte pe plaiurile însoritei Peninsule Iberice, a iniţiat şi condus la 15 ianuarie, aniversarea naşterii marelui nostru poet naţional, Mihai Eminescu, fiindu-i aproape pictorul botoşănean Ioan Oniciuc, născut în comuna Corni, în atelierul căruia s-au desfăşurat cele mai frumoase seri de poezie şi omagieri eminesciene.

            Între cele cincisprezece cărţi scrise şi publicate de Gheorghe Vinţan în timpul vieţii sale, petrecută în Spania, se găsesc: o ediţie bilingvă Apulum et Complutum, iar după propria lui părere şi dorinţă, aceasta, dar nu şi ultima: JUAN CARLOS I, regele Spaniei;o carte care în conţinutul ei, a încercat să ne dezvăluie cu lux de amănunte numeroasele evenimente petrecute în frământata Istorie a Spaniei începând cu sfârşitul secolului al XVII-lea şi până în acest secol al XXI-lea în care trăim azi. Amândouă aceste cărţi au văzut lumina zilei cu sprijinul editurii ARDEALUL, din Târgu Mureş, iar celelalte cărţi, ce poartă titluri semnificative preocupărilor lui, le vom prezenta în continuare: POEZIA, ornamentul sfânt al sufletului cu SUMERUL BABILONIA şi ASIRIA, au apărut la editura BĂLGRAD, din Alba Iulia, apoi la editura CASA CĂRŢII DE ŞTIINŢĂ, au fost publicate, Primăvara adentro – Înăuntrul primăverii ediţie de antologie bilingvă româno-spaniolă din poezia lui Juan Ramón Jiménez, Premiul Nobel pentru literatură în 1956; SPANIA, trei milenii de istorie, o traducere după acelaşi titlu a cărţii marelui istoric Antonio Domínguez Ortiz; JUAN RAMÓN JIMÉNEZ / Viaţa. Antologie poetică; ÎN MAREA TRECERE – EN EL GRAN PASO, o detaliată biografie urmată de o antologie poetică, bilingve, româno-spanilă despre cel care a fost marele poet, filozof, dramaturg şi diplomat, LUCIAN BLAGA; ORIGINI COMUNE HISPANO-ROMÂNE, lucrare istorică editată împreună cu prof. Dr. Jaime de Caso Zuriaga,de la Universitatea din Alcalá de Henares – Spania şi prof. Dr. Vasile Moga, ex director al Muzeului Unirii din Alba Iulia şi tot la Cluj-Napoca, opera juanramoniană de căpătâi, PLATERO ŞI EU, ediţie în limba română conţinând toate capitolele publicate de autor în timpul vieţii; la editura madrilenă CERSA, îi apare primul volum, POEMAS EN ESPAÑOL, cu o prefaţă de prof. Dr. Juan Francisco Peña Martín, de la Centrul de Studii Cervantine.

       Întorcându-ne la preocuparea de bază a poetului Gheorghe Vinţan, ne rămâne doar să spunem cu deosebit respect cât s-a dedicat muncii de traducător, pe lângă cea în care şi-a scris şi publicat propriile lui gânduri şi idei. Sub acest aspect amintim aici că toate aceste cărţi fac parte din COLECŢIA HISPANICA, de el însuşi creată şi sponsorizată, iar pentru o mai reală valorificare a relaţiilor culturale româno-spaniole, tot el a pus bazele primei reviste DACICA-LATINITAS, ce apare la Madrid, de factură bilingvă cu un profil de literatură, istorie, filozofie, sociologie şi artă, la care până în prezent au colaborat o seamă de profesori universitari pe domenii de specialitate, precum şi prozatori şi poeţi din lumea hispano-română.

       Cu sprijinul editurii ieşene, ARS-LONGA, a reuşit să publice până în prezent o parte din proiectul de traduceri din opera genialului andaluz, Juan Ramón Jiménez: OPERE I / Jurnalul unui poet recent căsătorit; OPERE II şi III / Elegii şi Piatră şi cer; OPERE IV şi V / Balade de primăvară şi Frunzele verzi (Uitări) care au fost urmate tot de o altă ediţie bilingvă româno-spaniolă: POEZII ALESE – POESÍA REUNIDA, la editura ARDEALUL din Tg. Mureş a poetului spaniol Antonio Ramírez Almanza, un bun prieten şi important colaborator al poetului Gheorghe Vinţan. În anul ce a trecut la aceeaşi editură ARDEALUL, sub îndrumarea prof. Dr. Eugeniu Nistor, directorul editurii reuşeşte să publice într-o ediţie bilingvă PLATERO Y YO/PLATERO ŞI EU, opera care i-a adus poetului spaniol Juan Ramón Jiménez, mult aşteptatul dar şi meritatul Premiu Nobel, pentru care a fost propus şi poetul nostru Lucian Blaga, dar nesusţinut de regimul instaurat în ţară după cel de al II-lea Război Mondial.

Citește mai departe