Suntem şi pe:
Clinică stomatologică Ocna Mureș

Ocnamureseni

Ioan Pop-Curşeu – Profesor universitar, scriitor

Publicat

- 1.402 vizualizări

Am discutat adesea cu oameni legaţi într-un fel sau altul de Ocna-Mureş, cum ar fi de pildă romancierul Horia Ursu sau profesorul şi specialistul în jazz Virgil Mihaiu, despre chestiunea atât de complexă a identităţii. Le spuneam că, deşi m-am născut la Ocna, în 4 februarie 1978, amintirile mele de copil nu se leagă în nici un fel de acest oraş. Într-adevăr, mi-am petrecut copilăria şi primii patru ani de şcoală la Lunca-Mureş, o comună pe atunci destul de mare, situată la o distanţă de vreo zece kilometri de oraş. Tata era preot acolo, iar mama lucra ca asistentă medicală, angajată a Spitalului Orăşenesc Ocna-Mureş, însă detaşată la dispensarul comunal. În vacanţe mergeam întotdeauna la bunici, pe Valea Arieşului, într-un sat de munte – Ocoliş –, în care mi s-au născut ambii părinţi. Cred că acest sat de la poalele Muntelui Mare a jucat pentru mine rolul celui mai important şi mai solid reper identitar.

Şi, totuşi, Ocna-Mureş nu e un simplu accident biografic sau un loc prin care voi fi trecut câţiva ani şi care să nu fi lăsat urme adânci în biografia mea. Oraşul rămâne legat, pentru mine, de prestigiul şcolilor sale şi de respectul acordat actului învăţării, determinante în cariera pe care am ales-o ulterior. Să explic mai pe larg. În momentul când am terminat clasa a patra, în 1988, părinţii au hotărât să mă înscrie în clasa a cincea la Liceul Teoretic Ocna-Mureş, care pe vremea aceea nu se numea încă „Petru Maior”. Liceul Teoretic, situat pe malul stâng al Mureşului, era dublul şi concurentul Liceului de Chimie Industrială (pe care l-a absolvit fratele meu), situat pe malul drept. Argumentul părinţilor, când au hotărât ca eu şi fratele meu Petru să mergem la şcoală la Ocna-Mureş, a fost că „şcolile sunt mai bune”. Într-adevăr, chiar dacă în ciclul primar avusesem două învăţătoare excelente la Lunca-Mureş, în special Octavia Maier până în clasa a treia, la gimnaziu era deja vorba de profesori, iar cei de la Liceul Teoretic erau vestiţi.

A fost alegerea potrivită, deşi primii patru ani pe care i-am petrecut pe băncile şcolilor ocna-mureşene n-au fost lipsiţi de greutăţi. N-am avut dificultăţi în a mă adapta regimului şcolar şi lucrului cu profesorii (unii dintre ei mi-au predat şi la liceu), la fel cum nu mi-a fost extrem de greu printre noii colegi, în faţa cărora am reuşit să mă impun, deşi veneam de la o şcoală rurală. Complicat a fost însă cu naveta, pentru că familia noastră locuia încă la Lunca-Mureş. În fiecare dimineaţă, timp de patru ani, a trebuit să ne trezim în jur de ora 5, ca să prindem „cursa de 6” care pleca din centrul comunei, culegea muncitori din Războieni şi Unirea şi-i ducea la schimb la Salina sau la Soda, cum li se spunea prescurtat celor două uzine principale din oraş. Foarte rar, atunci când aveam ore doar de la 9, puteam să mergem cu „cursa de 7”, pentru că profesorii erau stricţi cu întârzierile. Din când în când, dar foarte rar în primii doi ani, pentru că benzina se găsea greu în ultimul deceniu al comunismului, ne mai ducea tata cu maşina. Mama se mutase şi ea între timp la Spitalul Orăşenesc, aşa că – atunci când ea lucra în tură de dimineaţă – era mult mai uşor cu naveta, fiindcă noi, cei doi fraţi, plecam de acasă însoţiţi de ea. Îmi aduc şi acum aminte foarte bine frigul şi întunericul din autobuzul neîncălzit, aglomeraţia extrem de mare, faptul că ne trebuia mai bine de o oră ca să ajungem la şcoală, în condiţiile în care astăzi s-ar putea ajunge în 15 minute de la Lunca-Mureş la Ocna-Mureş… În fine, în 1992, anul în care am intrat la liceu, tata a şi fost numit în urma unui concurs preot în Parohia Ocna-Mureş II, aşa că familia s-a mutat cu totul din Lunca-Mureş, schimbând mai multe locuinţe.

La Liceul Teoretic, una dintre şansele mari a fost că o parte din profesori mi-au predat şi în gimnaziu, şi în liceu, creându-se astfel o continuitate şi o stabilitate foarte benefice în procesul de învăţare pe termen lung. E vorba de profesorul de matematică Octavian Nicoară, de soţii Roşca, Valeria şi Laurenţiu, profesori de chimie, respectiv de geografie, de profesoara de istorie Ana Rotar, diriginta mea înainte să fie numită directoare a instituţiei, de profesoara de biologie AdrianaDrăguţ, dar şi de mulţi alţii, pe care poate că-i uit în vârtejul amintirilor. Am învăţat bine engleză cu profesorul Bazilescu, spirit ludic, latină cu d-na Hopârtean (care mi-a fost şi dirigintă pe finalul liceului), am făcut sport cu profesorul Drăguţ, într-o atmosferă în care se încuraja întotdeauna concurenţa sănătoasă şi învăţarea durabilă…

La materiile mele preferate, limba şi literatura română, respectiv limba şi literatura franceză, am avut şansa să am trei profesoare excelente. În gimnaziu, am studiat româna cu Maria Bogdan, care a ştiut să pună nişte baze foarte solide, pe care am construit mult ulterior. În liceu, profesoară de română mi-a fost Stela Reff, care m-a încurajat mereu să particip la olimpiade, mi-a deschis apetitul pentru poezia română interbelică (Bacovia, Blaga, Bogza şi avangardiştii), m-a sfătuit ce studii monografice de referinţă despre marii scriitori români să citesc şi s-a purtat întotdeauna cu o eleganţă constantă, atât atunci când mă umplea de note de 10, cât şi când mi-a dat un 1, din nu ştiu ce motiv – pe care mi-ar plăcea să mi-l amintesc, pentru că ţin vag minte că pleca de la o situaţie foarte comică.

La franceză, din clasa a cincea până într-a douăsprezecea, am lucrat cu Teodora Cărunta, o profesoară reputată ca fiind severă, dar extrem de competentă. Toţi colegii mei au recunoscut, la terminarea liceului, că, graţie severităţii, învăţaseră franceză de la ea, fiecare după puterile sale. Cu d-na Cărunta am avut o relaţie specială, pentru că – mai ales din clasa a unsprezecea când m-am hotărât să urmez Facultatea de Litere, deşi la mare modă era Dreptul, pentru elevii „buni” – m-am pus (şi mai) serios pe studiat, participând inclusiv la fazele naţionale ale olimpiadei de limba franceză în 1995 şi 1996, cu rezultate meritorii (chiar un premiu al doilea la comprehensiune orală). Cu ajutorul profesoarei mele, căreia îi sunt recunoscător şi azi, am atins perfecţiunea în cunoaşterea limbii franceze (şi o spun fără falsă modestie). Ea mi-am împrumutat cărţi în franceză, pe lângă cele pe care mi le cumpăra fratele meu de la Cluj (unde îşi continua studiile după etapa ocna-mureşeană): Roşu şi negru de Stendhal, romanele lui Balzac, Flaubert, Zola etc. Tot d-na Cărunta m-a iniţiat în lectura lui L.-F. Céline, un scriitor inovator şi radical, din a cărui operă aveam să traduc ulterior Convorbiri cu profesorul Y (2006). Pe Céline n-am reuşit să-l citesc la început în original, deoarece romanul său emblematic, Călătorie la capătul nopţii, mizează pe un limbaj destructurat şi argotic… a trebuit să trec prin lectura unei traduceri, pe care tot d-na Cărunta mi-a împrumutat-o, după care am revenit la textul original, citit de atunci încoace de mai multe ori. Cu d-na Cărunta mai puneam uneori pariuri pe chestiuni delicate de limbaj argotic sau pe probleme de gramatică, pe care uneori le mai şi câştigam, dar care în primul rând îmi stimulau spiritul de investigaţie şi curiozitatea intelectuală, într-o perioadă fără Internet şi fără acces prea uşor la dicţionare, monografii, articole şi alte surse de informaţie.

Dar Ocna-Mureş a mai însemnat multe, în paralel cu şcoala şi cu învăţatul. În timpul şcolii s-au cimentat prietenii, dintre care unele mai durează şi azi, s-au întâmplat primele flirturi pe culoarele liceului, au fost şi primele revolte împotriva „sistemului”, cu gândul unei lumi mai bune. Clipe frumoase au fost la faimosul patinoar al oraşului, care acum nu mai există şi care era în acelaşi timp arenă sportivă şi loc de socializare. La Ocna-Mureş am învăţat să joc baschet, devenit pentru mai bine de unsprezece ani un sport de predilecţie (deşi l-am abandonat între timp). Primele coşuri, confecţionate artizanal, le-am instalat în curtea casei parohiale şi mi-am tot căutat un partener, până am găsit un alt pasionat, în persoana lui Emiluţ Huiculescu – din păcate, plecat dintre noi la o vârstă mult prea fragedă, în culmea unei foarte promiţătoare cariere de antrenor. Împreună am început să jucăm baschet, lărgind clubul de pasionaţi când am instalat panouri pe un teren de la poalele dealului Banţa; au venit cu noi Ionuţ şi Bobi Huszár, Alin Vampiru’, Lavinia Florea şi vreo câţiva alţii. Ne-am transferat apoi în curtea Şcolii „Lucian Blaga”, unde s-au instalat panouri adevărate, „oficiale”, ba chiar am lansat competiţii cu cei din Colonia Soda, care aveau o echipă puternică, formată şi dezvoltată în paralel cu a noastră.

Ocna-Mureş a mai însemant şi ieşiri pe Banţa, cu sania şi schiurile iarna (tot împreună cu Emiluţ Huiculescu), la jogging sau „la liană” primăvara, sau pur şi simplu la plimbare până spre vârful dealului, de unde se vedea uneori, când vremea era luminoasă, până la Munţii Trascăului. De asemenea, interesante excursii se puteau face de-a lungul Mureşului, în special pe Mureşul Mort, unde cineva care-şi dorise – aşa ca mine – să devină ornitolog putea observa în voie păsările, ce cuibăreau acolo în deplină libertate.

Cum am sugerat în repetate rânduri în cursul acestei scurte prezentări, soliditatea formaţiei dobândite la şcolile ocna-mureşene m-a ajutat să-mi construiesc toată cariera ulterioară. Deşi nu am intrat primul la Facultatea de Litere a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, am devenit repede cel mai bun din an şi am terminat şef de promoţie în iulie 2000, cu media 10. Am început apoi un masterat la aceeaşi Universitate, absolvit în 2002, după care am avut şansa de a obţine, începând cu 2001, o bursă masterală la Universitatea din Geneva, Elveţia, una dintre cele mai bune o sută de universităţi din lume. Am început şi terminat acolo un al doilea masterat, continuat cu o teză de doctorat susţinută în decembrie 2007, cu calificativul maxim, „très honorable à l’unanimité avec félicitations du jury”. În paralel, timp de cinci ani, am fost asistent universitar la Geneva, ţinând seminarii de literatură comparată şi cinema. Nu am avut deloc intenţia de a rămâne în străinătate, ci am plecat de la premisa că mă voi întoarce în ţară după terminarea studiilor, fiindcă aici îmi vedeam rostul, aici ştiam că pot contribui şi eu cu ceva la edificarea unei societăţi mai juste, mai echilibrate. Soţia mea, Ştefana Pop-Curşeu, era şi ea de aceeaşi părere, aşa că ne-am întors împreună, în ultimele zile ale lui 2007, chiar de Crăciun. Eu începusem între timp un al doilea doctorat, în folcloristică, la UBB Cluj, pe care l-am încheiat în 2011. Cariera didactică universitară mi-am continuat-o în România, în special la Facultatea de Teatru şi Televiziune a UBB, Departamentul de Cinematografie şi Media, ca lector asociat, apoi titular (din 2011), dar şi la Facultatea de Litere, unde am predat, cu intermitenţe, mai multe cursuri şi seminarii, între 2008 şi 2015. La începutul lui 2015, în 23 ianuarie, am trecut de cea mai importantă etapă a carierei universitare, susţinând teza de abilitare, ceea ce îmi va da dreptul de a conduce doctorate în domeniul Cinematografie şi Media. În paralel, m-am implicat în numeroase proiecte civice şi ecologiste, am lucrat şi ca redactor la revista de cultură Steaua, am publicat numeroase cărţi originale şi traduse, devenind în 2014 membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Indiferent ce ar mai urma în biografia mea umană şi intelectuală, cred că cei opt ani de şcoală de la Ocna-Mureş vor da în continuare roade. Păcat numai că oraşul traversează o criză în care pare să aibă dificultăţi în a-şi asuma trecutul şi a-şi reinventa viitorul. A pierdut câteva clădiri care-i dădeau un oarecare şarm: restaurantul „Numărul 1” și Băile Sărate, pe care le-am văzut cu tristeţe cum se ruinează – fără ca nimeni să intervină – de fiecare dată când mai treceam prin urbe. Îmi aduc aminte că am fost eu însumi la băi în incinta acelei splendide clădiri din parcul central. Ce se întâmplă cu castelul de la Uioara? De ce nu e o atracţie turistică naţională? Unde e memoria romanelor Salinae? Unde sunt spitalul, fabrica de globuri, uzinele care dădeau de lucru la mii de oameni? Doar şcolile cred că mai rezistă, şcolile – adică unica şansă pentru un viitor mai bun.

Ioan Pop-Curșeu

 

Publicitate
Comenteaza

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Publicitate

Facebook

Top articole ultimele 30 zile


AiudulMeu | La Târnăveni | 4Botoşani.ro

Copyright © 2020 Powered by First design