Şoit Ana – Poetă

S-a născut la 3 Februarie 1925 în Oradea. Şi-a petrecut copilăria şi o bună parte a tinereţii pe meleagurile rustice ale Uiorii (Ocna Mureş), unde a urmat şcoala primară şi gimnaziul. Aici a cunoscut viaţa anonimă, marcată de umilinţe şi damnaţiuni, a lucrătorilor din ocnele de sare.

            S-a implicat de timpuriu în ziaristică, activând ca reporter la „Zorii noi” din Deva şi ca redactor la „Steaua Roşie” din Alba Iulia.

            A debutat editorial în anul 1946 cu placheta de versuri „Şoapte de tulnic”. Au urmat volumele:

            – „Ţipătul păsării Ibis” (Editura Litera, Bucureşti, 1976),

            – „Cântece de Ană” (Editura Litera, Bucureşti, 1981),

            – „Risipa” (Editura Litera, Bucureşti, 191983),

            – „Versuri” (Editura Eminescu, Bucureşti, 1984), etc.

            A publicat culegeri de folclor precum:

            – Cântece populare minereşti”, 1962,

            – „Legende populare minereşti”, 1974.

Aceasta din urmă cuprinde povestiri cu vâlve, legende, întâmplări şi fapte reale, portrete de băieşi, toate adunate între anii 1947-1970 din Ocna Mureş şi alte 23 localităţi din Munţii Apuseni.

            A îngrijit lucrarea de folclor a lui Oszkar Mailand, întitulată „Poezii populare româneşti din Transilvania” (Editura Minerva, Bucureşti, 1981).

            Ana Şoit a trecut în nefiinţă la cumpăna dintre veacuri.

            O serie de poeţi, scriitori şi critici literari s-au exprimat frumos despre poetă. Astfel, Demostene Botez, în cotidianul „Scânteia” (1957) scrie: „Versul Anei Şoit nu este un hang de cobză ci un sunet pur, o melodie originală de violină, în care sunt contopite multe din notele din natură…”

            Criticul literar Aurel Martin a scris în „Tânărul Scriitor” (1957): „Ana Şoit este un suflet simţitor după modelul romanticilor, dar cu tehnica modernă a versului…; ispita permanentă este evocarea anilor ce s-au scursnu de mult, a copilăriei private de lumină şi bucurii…”

            Eu, semnatarul acestor rânduri, am exprimat câteva păreri despre Ana Şoit. Astfel, în „Informatia de Alba” (Februarie 2006) am scris: „O privire retrospectivă asupra creaţiilor Anei Şoit relevă faptul că universul ideatic al plăsmuirilor sale lirice e împlinit din solemnităţile însingurării şi melancoliile tăcerii… Confesiunile sunt fluente, o ingenioasă îmbinare de arhaism şi modernitate, totul dezvăluind detaliile unui sanctuar lăuntric ornat cu reflexiuni molcome, uneori autobiografice…”

            În volumul „Rostiri despre scriitori” (Editura Napoca Star, 2007) am scris: „În mod indubitabil, una dintre matricele creaţiilor poetice ale autoarei Ana Şoit a fost lumea halucinant-trudită a minerilor din prima jumătate a secolului XX, lume îngemănată cu nimburile satului ardelean – deopotrivă trist şi idilic – cu efluviile regretelor biografice…”

            Cei care au avut prilejul de a o cunoaşte, ştiu că poetesa Ana Şoit (autoare reliefantă în lirica feminină postbelică) a rămas pe tot parcursul vieţii profund devotată oraşului Ocna Mureş, imaginii jertfelnice a truditorilor din ocnele uiorene, amintindu-ne în versurile sale că „minerul e fratele soarelui”. Iar cei care i-au citit stihurile au înţeles, de bună seamă, că din tezaurul său de gânduri, Ana Şoit a plăsmuit podoabe pentru mângâierea sinelui, a dăltuit din modestie şi duioşii embleme solariene, pentru ca melosul literei să fie mai mângâietor decât împăcarea, şi clipa mai preţioasă decât nestematele lumii…

            Nu am să uit niciodată că Ana mi-a fost mentor în patima fascinantă a liricii şi că mi-a călăuzit paşii, cu generozitate şi devoţiune, spre tipărirea primelor mele cărţi. Ultima dată am întâlnit-o la o şuetă literară, prilej cu care mi-a dezvăluit o secvenţă dintr-un poem inedit:

            „Purtăm în noi, la mari adâncimi,

             zone incerte,

             nu iertăm nimic şi nu dorim

             să ni se ierte…”

Azi ştiu că poetesa avea dreptate, căci aceasta e caracteristica lumii pe care o parcurgem…

                                                                                    Nicolae Adrian Dobra