Elvira Lucaciu

Născută în jurul anului 1930 într-o familie de moşier din judeţul Suceava, a primit o deosebită educaţie acasă, iar apoi s-a cizelat prin studiile parcurse la Universitatea din Heidelberg. Au fost motive pentru regimul comunist închistat şi nedrept cu valorile umane spre a o „marginaliza” la Ocna Mureş. Dar nu a fost să fie o distrugere a personalităţii ei, cum se intenţiona. Aici a găsit o enclavă de civilizaţie, cultură, seriozitate, hărnicie şi frumoase relaţii umane. A putut să se facă foarte utilă, ascultată, apreciată, iubită.

Sub mâna sa au evoluat toţi elevii liceului din anii ’50-80. Îndemnul de a citi literatura română şi a-i descoperi frumuseţea ne-a transformat în cititori curioşi, perseverenţi, şi chiar în analişti ai scrierilor literare.  Nu uit îndemnul său de a citi cartea „Pe drumuri de munte” a lui Calistrat Hogaş, în urma căruia am descoperit pe unul dintre cei mai telentaţi scriitori români, pe care îl ignorasem până atunci!

Trebuia de mult timp să scriu aici despre domnişoara Elvira Lucaciu, profesoara mea de literatură română, cea care mi-a jalonat calea spre scrierea de povestiri, poezii, epigrame iar la urmă de cărţi tehnice. Sub îndrumarea sa eu am coordonat gazeta literară a liceului (în formă de panou afişat pe culoarul şcolii), pentru care am scris o serie de materiale. Am câştigat, cu ajutorul său sistematic, puterea de a exprima foarte clar ceea ce aveam în gând, fie că era vorba de literatură, tehnică sau  scrisori şi petiţii. Am ajuns în viaţă la concluzia că fără stăpânirea limbii române nu se poate practica serios nici o meserie! (Atenţie deci elevi !)

Nu o voi uita niciodată pe această minunată profesoară care, deşi a avut o infirmitate locomotorie din copilărie (la 7 ani, făcând călărie, a căzut de pe cal iar în urma accidentului un picior i-a fost scurtat cu câţiva centimetri – atât putea face medicina din anii ’30), radia putere de viaţă, bucuria de a trăi, de a citi literatură, de a povesti cu prietenii, dragoste pentru cei din jur şi, peste toate, avea un râs fenomenal ce se auzea de la o poştă!

Dacă te rătăceai la Ocna Mureş (greu de întâmplat asta într-un oraş atât de mic) puteai găsi şcoala după râsul domnişoarei Lucaciu căci acolo şi locuia. Nu este o glumă, pentru că povestea s-a şi întâmplat; nu la Ocna Mureş ci la Craiova.

Era prin anul 1960, când eram student în practică la Uzinele Electroputere. Simultan era acolo prietenul meu foarte bun din liceu, student la Facultatea de Electrotehnică din capitală, Sorin Bucurenciu, actualmente profesor la această facultate. Într-o zi de Duminică, ne-am pus noi doi pe căutat în Craiova adresa familiei unui alt fost coleg de liceu, Mihai Rusu, pe atunci student la Institutul de Construcţii din Bucureşti, care tocmai se mutase din Ocna Mureş la Craiova.

Ştiam că familia Rusu locuia foarte aproape de centrul Craiovei, de Primărie. Venind pe jos spre centru cu Sorin, pe strada Unirii, ne aflam pe la mijlocul acesteia când am auzit, în liniştea dinaintea prânzului, un râs în hohote, cristalin, puternic, unic, ce venea de la vre-o două sute de metri. Ne-am uitat unul la altul cu acelaşi gând: nu putea fi decât al domnişoarei Lucaciu. Dar ce căuta ea la Craiova? Aha, era prietenă foarte bună a familiei Rusu, deci acolo era adresa căutată de noi, în centrul oraşului, la câţiva paşi. Ne-am apropiat stabilind direcţia din care veneau cu repetiţie hohotele inconfundabile, precum caută un radar ţinta. Da, erau acolo, într-un balcon, domnişoara Lucaciu şi doamna Rusu.

Făcându-ne auziţi, nouă celor de jos ne-a fost dat să mai ascultăm odată hohotele îndrăgite de mult, chiar mai amplificate, urmate de exclamaţia:

– Ce căutaţi voi aici, măi băieţi? Cum ne-aţi găsit?

Nu era greu de explicat cum. Doamne, cât am mai râs cu toţii de întâmplare.

Domnişoara Elvira Lucaciu a rămas la Ocna Mureş până la pensionare, după care s-a retras spre zona de baştină, lângă sora ei, la Câmpulung Moldovenesc. Venea însă la întâlniri cu absolvenţii de liceu de multe ori, cu mare drag. La întâlnirea noastră de 20 ani, am putut să-i fac o surpriză plăcută: i-am oferit cu dedicaţie prima carte literară la care eram colaborator: culegerea de epigrame „Dansul săbiilor”, coordonată de Ion Arieşanu şi Ion Velican. După un chiot de uimire a exclamat:

– Mircea, ai intrat în literatura română! Şi a continuat cu hohote de râs.

I-am scris mai multe scrisori în lunga perioadă a îndepărtării noastre pentru că nu am putut să o uit iar răspunsurile la scrisori erau pentru mine o adevărată bucurie.

În anul 2000, am devenit brusc şi cu totul accidental, compozitor de romanţe. Prin vara anului 2002, simţindu-mă împlinit şi mândru ca şi compozitor, după primele şase romanţe (dintre care patru erau pe versurile mele), m-am gândit să-i povestesc despre bravura mea fostei profesoare de literatură română. După câteva zile de ezitare, mi-am făcut curaj şi am format numărul de telefon al celei care m-a îndreptat cu pricepere pe drumul literaturii şi care m-a făcut să mă gândesc la a urma o facultate de filologie. La telefon (era într-o zi de Miercuri) a răspuns sora profesoarei, care mă ştia din scrisorile trimise la Campulung:

– Domnule profesor, sora mea a fost înmormântată Luni!

Am rămas aproape blocat şi primul meu gând a fost acela că dacă aş fi avut curajul să sun cu câteva zile mai devreme, când m-am gândit să o fac, aş mai fi prins-o în viaţă spre a-i raporta surprinzătoarea mea realizare în muzică. Ar fi fost o bucurie pentru cea care era mândră de succesele elevilor săi şi îi încuraja permanent să persevereze.

            Dar nu am avut norocul să-i ascult râsul cristalin şi puternic de altădată, la auzul bravurii mele, aşa cum s-a întâmplat când i-am dat cu dedicaţie primul volum colectiv de epigrame în care eram cuprins şi eu.

I-am răspuns totuşi surorii profesoarei mele, după ce mi-am adunat puterile, spunându-i că am simţit ceva în legătură cu aceasta, că am vrut să iau legătura cu dânsa la telefon, dar că am ezitat câteva zile. I-am spus că doream să-i fac o bucurie povestindu-i realizarea mea în domeniul romanţelor, urmând să-i trimit şi o casetă spre a le asculta.

            Dar atunci, în Iulie 2002, draga mea profesoară se stinsese, în timp ce eu eram cu gândul la ea şi la bucuria ce i-aş fi putut-o crea, la râsul şi la vorbele ei, care ar fi sunat cam aşa:

– Ei, nu mă găti! Nu se poate! Eşti formidabil! Măi, măi, să-mi vii cu aşa o veste frumoasă!, urmate de câteva reprize din râsul sănătos şi de neuitat.

            Am fost câteva zile grozav de afectat de nefericita întâmplare a plecării sale dintre cei vii. Nu ştiam ce să mai fac în memoria sa în afară de anunţarea imediată a colegilor de liceu, care o îndrăgiseră cu toţii chiar dacă era foarte severă la clasă. În fond, toţi ştiam ce noroc am avut cu pleiada de profesori severi de la liceul nostru drag din Ocna Mureş.

            Atunci mi-a venit ideea de a compune o romanţă în memoria profesoarei mele, iar versurile potrivite existau; le parcursesem deja în cartea poetului Ion Mustaţă din Brăila: „Trecem prin viaţă!”. În accepţiunea poetului, prin viaţă trecem cu o anumită teamă, ferindu-ne de ce e mai rău, purtând pe umeri o grea povară şi înfruntând destinul. El ne invită să golim un pahar până la fund spre a înneca ideile negre şi a uita de „Bătrâna Doamnă” care ne pândeşte.

Aveţi aici ataşată romanţa, interpretată cu voce şi chitară de concetăţeanul nostru Eusebiu Arieşan, fost elev al domnişoarei Elvira Lucaciu, aflat la Timişoara, prietenul care m-a însoţit în cariera mea muzicală.

Prof.Mircea Aurel Ciugudean

Romanta: „Trecem prin viata”