Fotbalul din Ocna-Mures a trait o zi de Boboteaza trista in acest an. Vasile Vancea, “Copilul” echipei Soda din anii ’50 –’70, a trecut in lumea dreptilor cu putin timp inainte de aniversarea varstei de 83 de ani. Simplu, infiorator de simplu si de “normal”, mai ales daca ne raportam la scara timpului. Desi suntem in ianuarie, soarele va rasari din nou si maine si in vecii vecilor, va veni zapada si anul acesta iar misterul zilei de maine si minunatia vietii vor sterge lacrimile de pe obrajii celor ce l-au iubit fara a le inchide insa cicatricea beanta deschisa in inimi dar dandu-le in schimb doar promisiunea desarta ca timpul le va transforma durerea in tandrete si in si mai multa iubire. Generatii successive de sportivi din Ocna-Mures se duc din ce in ce mai des la stele lasandu-ne tuturor, celor ce i-am apropiat dar si celor care vin din urma, sentimentul ca au facut parte dintr-un stol pe care nu l-am cunoscut cu adevarat, acela al cocorilor de jertfa. El si toti cei din contingentul lui au facut parte dintr-o generatie sacrificata politic, ce a fost nevoita de destin sa traiasca in zeama construirii socialismului dar care era compusa din oameni ce au stiut sa gaseasca in ei un loc de minima libertate pentru a pastra vie flacara unei pasiuni si a darui celorlalti misterul unui talent artistic. Fotbalul a fost spatiul lor de libertate si modul lor de a se revolta, de a se pasiona si de a transmite o forma imperfecta de expresie artistica.

Vasile Vancea a fost unul dintre fotbalistii majori ai Sodei si ai orasului Ocna-Mures din perioada postbelica. A fost capitanul echipei Soda vreme de mai bine de 10 ani, intre 1959 si 1969, intr-o perioada in care Soda a jucat mai mereu intr-o divizie “C” de foarte inalt nivel pe plan regional si national si in care echipa orasului a fost foarte aproape de a reveni in divizia “B” cu ocazia unui baraj de promovare jucat la Sinaia. El a asigurat continuitatea intre doua generatii frumoase de fotbalisti sodisti si anume prima mare generatie de la sfarsitul anilor ’40, ce jucase 3 ani in divizia “B”si din care faceau parte Voinescu, Popa Colonel si era antrenata de Iosif Lengheriu, pe de o parte, si generatia de juniori locali ce venea in anii ’70, cea a lui Sandu Moldovan, Poputa, Domsa, Paul, Botiu, etc., pe de alta parte. “Copilu” a inceput fotbalul la Soda Ocna-Mures la varsta de 13 ani si facea parte din generatia celor nascuti in anii 1935-1940 generatie din care mai faceau parte, printre altii, Spaniol “Papardau”, Ilie Stanciu, Cizmas, Danila, Ivanovici, Oniga Ioan, etc. Erau vremuri de pionierat in care juniorii Sodei se antrenau cu echipa mare iar, odata ajunsi la echipa mare, erau antrenati de catre Lengheriu, Rudi Moldovan sau Titi Stancu si, nu in ultimul rand, mergeau la munca in uzina ca si ceilalti muncitori de rand. In timpul serviciului militar de 3 ani din acele vremuri, Vasile Vancea a jucat pentru Flacara Ploiesti dar el jucase deja, in 1954, faimosul meci amical dintre Soda Ocna-Mures si echipa nationala a Romaniei din acele vremuri ce venea pe stadionul din Ocna-Mures cu Voinescu, Toma, Ozon, Onisor, fratii Zavoda, Petchovschi, etc. Dar, asa cum a fost capitan de echipa mai bine de 10 ani, asa cum facea legatura sportiva intre generatii atunci cand era tanar tot asa, dupa terminarea carierei, a continuat sa aiba o viata simpla si frumoasa si, mai ales, a reusit sa transmita pasiunea fotbalului generatiilor ce il urmau si, in special, nepotului sau, Tiboc Enea, actualul portar al echipei Soda.

Generatiile de sportivi ocneni din anii 30-40 ies incet, incet, pe nestitute, din casele celor ce i-au iubit si pentru a se urca in albumele cu poze de familie. Nu ne putem supara pe timpul care trece dar ii putem cere o ultima favoare inainte de a-l pierde definitiv in pulberea de stele. Aceea de a ne lasa cateva amintiri si parfumul timpurilor copilariei pe care le-am petrecut cu cei pe care i-am iubit. Vasile Vancea se duce acum nu inspre neant ci doar la intalnire. Cu Gicu Domsa, cu Chimu Ratiu, cu Ilie Stanciu, cu Vasile Botiu si cu toata generatia lui de cocori din alte timpuri. Si el, ca si toti cei din generatia lui, au avut niste vieti simple si frumoase, au `dus` atat cat au putut sa duca, au iubit si au suferit, au daruit si acum, la plecare, se duc aproape jenati de lume si pentru a nu deranja pe nimeni. Raman amintirile, pasiunea si momentele de bucurie pe care le-au facut cadou celor din jur dar si misterul cimitirelor de acasa atunci cand, de Luminatie, fiecare dintre noi spera in secret cate un pic la o reintalnire vremelnica, fugara, dincolo de palpaitul unei lumanari, pe la marginea unei lacrimi ori in poala vreunui gand…

Ovidiu Trifan – Paris, 7 Ianuarie 2018