Pe funcţionarul public din faţa mea îl cunosc de o viaţă. Îl ştiu cu câtă bucurie sare în ajutorul oamenilor, al pensionarilor, în special. De câte ori am apelat la serviciile sale am fost mulţumit peste măsură de modul în care a găsit soluţia cea mai adecvată pentru a-mi satisface cerinţele, doleanţele. Cuvinte de apreciere am auzit aşteptând la rând, la ghişeu, şi de la alţi cetăţeni dornici să-şi rezolve problemele care îi frământă. Nu o dată spunea că, pentru el, cea mai mare satisfacţie profesională, dar mai ales sufletească, o are atunci când reuşeşte să finalizeze cu succes cazurile mai delicate.
Un caz aparte îl rezolvă şi unei doamne pensionare tocmai din Ungaria. După câteva schimburi de emailuri cu doamna respectivă, după intrarea în posesie a datelor cerute, funcţionarul nostru îi trimite extrem de rapid şi deloc costisitor actul cerut fără a mai fi nevoie să facă o deplasare tocmai la Bucureşti.

Destul de rapid vine şi răspunsul doamnei din Ungaria.
„Distinse Domn,
Efectiv nu am cuvinte cu care v-aş putea mulţumi pentru Omenia de care aţi dat dovadă faţă de mine, sunteţi un OM CU SUFLET MARE şi sper ca Cel de Sus să vă dea tot ce e mai bun în viaţă şi multă, multă sănătate. Totodată, aţi dat dovadă de un înalt profesionalism! Atât în coplaborarea pe care am avut-o, cât şi în trimiterea actului. Cu respect, apreciere şi multe, multe mulţumiri”.
Apoi, stimata doamnă redactează o frază cu litere îngroşate care sună cam aşa: „Dacă nu aveţi timp, cele de mai jos nu le citiţi! Nu este ceva important, e doar povestea unei emigrante…” Fraza este subliniată pentru a reţine atenţia cititorului. Iar sub această frază stă scris un P.S. cu litere mari:
„Mai ales, aflându-mă într-o ţară străină, departe de casă!…Cu atât mai mult apreciez omenia de care aţi dat dovadă, aici, unde inşii sunt răi, reci, rar găseşti un OM care să te ajute cu mai puţin! decât m-aţi ajutat dvs., un străin. Să dea Creatorul nostru să primiţi înapoi înzecit pentru bunătatea de care aţi dovadă faţă de noi!
Un sfat, dacă îmi permiteţi, pentru dvs. sau cunoştinţelor dvs. care s-au săturat de România (cum se săturase fiica mea când stătea în Cluj)… gândiţi-vă de două ori înainte de a părăsi cu gândul, definitiv, România (şi asta vă spune o maghiară care, cică, ar fi venit în ţara mea… prostie!), a ajuns să aprecieze România doar când a ajuns departe de ea! Şi, MAI ALES, PE ROMÂNI, căldura lor, OMENIA lor etc. Dar după ce a stat 1-2 ani în Hungary, iar de un an a şi pus casa la vânzare, mai repede sau mai târziu, sperăm să se vândă şi să ne întoarcem la adevăraţii fraţi ai noştri: Românii! ăştia, deşi vorbesc, în principiu, aceeaşi limbă ca şi noi, maghiarii din Ardeal, sunt pe departe de a ne fi fraţi. Am trăit toată viaţa în Cluj, dar niciun Român nu ne-o făcut ţigan! Dar aici deja am fost făcuţi şi ţigani etc. Şi presupun că şi în rest, în Occident, tot la fel este (dacă nu mai rău cumva… că aici măcar vorbim cu aproximaţie aceeaşi limbă şi au totuşi un respect faţă de maghiarii din Ardeal, dar asta nu-i opresc! Să ne facă ţigani şi să fie răi cu noi căci le-am furat locul de muncă! Asta e, dacă ei sunt leneşi…). Ideea pe scurt ar fi, înainte de a părăsi cineva România, l-aş sfătui acum să stea cu chirie 6 luni – un an în ţara în care doreşte să se stabilească, să vadă cum sunt inşii din Occident şi dacă se pot obişnui cu răceala şi răutatea lor, ok! Dacă nu, vor dori înapoi în ţară ca şi noi.
Poporul român e un popor primitor, cald şi chiar bun, în comparaţie cu Occidentul, dar, din păcate, asta afli doar atunci când stai în Occident zi de zi cu inşii ăştia de aici…naţionalişti, plini de ură şi răutate în ei…degeaba ai nivelul de trai cu o idee mai bună ca în România, deîndată ce nu dai de Oameni! pe aici şi eşti înconjurat de inşi fără sentimente şi căldură umană în ei, sunt ca roboţii…
Sper că nu v-am plictisit cu vorbăria mea, dacă am făcut-o iertaţi-mă! Scuzaţi-mă! Dar mie, ca o maghiară, îmi este dor de adevărata mea ţară – România, şi de adevăraţii fraţi ai mei cu care am mâncat şi pâine neagră, dar tot nu ne-am scos ochii, tot ne-am ajutat! Fraţii rămânând şi pe timpul lui Ceauşescu…mi-e dor de: căldura românească, de omenia românului, deo vorbă bună! Pe care aici nu o primşeti de fel! Toţi ardelenii întâlniţi de noi, aici, timp de trei ani, gândesc ca noi! Dar nu mai au cale de întoarcere, noi sperăm să avem această şansă.
Regret amarnic! că nu am gândit mai bine înainte de a părăsi România şi cred că majoritatea românilor gândesc asemenea mie dar nu o exprimă! De ruşine sau nu au încotro, nu au cale de întoarcere. Occidentul este foarte atrăgător, dar când stai aici ajungi să apreciezi România şi pe români! Mă uit zilnic la tv românesc, ca urmare sunt la zi cam ce este în România, dar tot mai bine e să stai între OAMENI decât între roboţi…
Iertaţi-mă! Dar m-aş bucura ca cei mai mulţi care s-au săturat de România, să aibă mai multă înţelepciune decât am avut noi! «e mai greu cu oameni răi, dar mai rău e fără oameni»  Aici ai şanse mari să nu primşeti un pahar de apă şi nu exagerez, e realitatea! Dar v-am plictisit destul, IERTAŢI-MĂ!”, îşi încheie doamna din Ungaria lungul P.S.
Funcţionarul nostru nu a făcut altceva decât ca, şi de această dată, să-i împlinească dorinţa, şi anume aceea de a-i cunoaşte sfatul cei care „s-au săturat de România”. Și încă ceva: funcționarul băncii o înțelege cel mai bine pe doamna din Cluj-Napoca (vremelnic în Ungaria) deoarece părinții săi sunt din apropierea municipiului de pe Someș.
 

Text preluat din cartea "Oraşul după asfinţit" autor Ovidiu Marian