Începutul anilor şaizeci din secolul trecut a prins oraşul Ocna Mureş în plină dezvoltare economică, dar şi socială. Cele trei mari unităţi industriale, Combinatul de produse sodice, Mina de sare şi Fabrica de fermentare a tutunului au cunoscut o extindere fără precedent. Pe lângă aceste unităţi de bază ale oraşului au apărut alte întreprinderi cum ar fi: Mina de bentonită, Atelierele de confecţii metalice, Fabrica de globuri ornamentale, Cooperativa meşteşugărească, Fabrica de pâine şi multe altele mai mici, dar importante pentru economia urbei şi care au dus faima localităţii. Toate acestea asigurau  un trai decent ardelenilor de pe muntele de sare şi nu numai lor, ci şi oamenilor veniţi aici din alte zone ale ţării, care au muncit şi trăit împreună cu băştinaşii de la care au deprins, în primul rând, meserie, iar mai apoi şi modul lor specific de a trăi.

De departe cei mai mulţi specialişti au fost formaţi în domeniul chimiei, deoarece pe lângă Combinatul de produse sodice funcţiona un grup şcolar în care erau pregătiţi tineri în profesiile cerute de un asemenea domeniu, de la operator chimist până la maistru în tehnologia obţinerii produselor clorosodice. Acest grup şcolar a dat cadre de specialitate pentru uzinele chimice din Govora, Oneşti, Giurgiu, Oradea dar şi din alte localităţi. A fost o perioadă în care oraşul era viu, animat, cunoştea chiar tumultul unor aglomerări urbane.
    Seară de seară, locuitori de toate vârstele se plimbau pe artera principală a oraşului, străjuită de castani seculari. Relaxarea continua în minunatul parc al oraşului şi, nu de puţine ori, la o bere în grădina de vară, unde ambianţa era asigurată de orchestra marelui violonist al cântecului popular de pe Mureş şi de pe Someş, Alexandru Ţitruş.
Parcul devenea neîncăpător, mai ales duminica şi în zilele de sărbătoare, în special cele religioase. Ca un făcut, sala de clasă în care noi învăţam avea majoritatea geamurilor la stradă şi, drept urmare, zăream lesne trecătorii: prieteni băieţi şi fete, colegi de muncă, neamuri. La terminarea orelor de curs, după nouă seara, când soarele era la asfințit, mai prindeam şi noi, seraliştii, o mică pauză de destindere. Nu puteam sta prea mult, nu puteam întinde coarda, cum se spune, deoarece a doua zi, dimineaţa, mergeam la  muncă. Nu la şapte, nu la opt, şi nici la nouă, ci la şase dimineaţa, când toată suflarea uzinei, de la portar la director, de la muncitor la funcţionar se apuca de treabă. Strădania noastră era şi mai mare deoarece la orele două ale amiezii ieşeam pe poarta fabricii, iar la orele patru trebuia să fim la şcoală, în bancă.
Dar noi, elevii clasei a XI-a seral, atât la locul de muncă, cât şi pe stradă, în diferite locuri publice, simţeam că suntem apreciaţi şi respectaţi pentru efortul nostru, cum astăzi, după mai bine de două decenii din secolul XXI, nu se bucură de un asemenea tratament nici absolventul cu studii superioare. De fapt, în ultimul an de liceu toţi colegii mei au fost promovaţi la locul de muncă.
    La fiecare sfârşit de săptămână, sâmbăta, în general, când orele de curs erau mai puţine, patru la număr, lecţiile noastre continuau, într-o cu totul altă ambianţă, la Restaurantul Numărul Unu. Când ne însoţea şi colegul Ilie Birtaşu, comandantul miliţiei, ceea ce se întâmpla cam de fiecare dată, discuţiile se animau în faţa berii servită „la spumă deasă”. Aurică Dobra, chelner, şef de sală, iar apoi de unitate, un profesionist şcolit în ale meseriei în localuri de faimă bucureştene, ne întâmpina de fiecare dată cu zâmbetul pe buze. Fără să apucăm să comandăm, să cerem ceva, ne şi umplea masa cu bere şi mici, ştiindu-ne modestia în ale gastronomiei. Prezenţa căpitanului Birtaşu îl făcea să devină mai stăpân pe sine, dar şi mai generos şi, drept urmare, uita să ne facă nota de plată. După plecarea miliţianului şef, nu se jena să ne zică nouă, celor rămaşi, că prin consumaţia făcută i-am păpat ciubucul pe ziua respectivă. Totul era spus, însă, pe un ton de glumă, cald, prietenesc.
    De fapt, Aurică Dobra era un apropiat tinerilor. De fiecare dată ne primea în restaurant ca pe copiii lui, ca pe nişte prieteni dragi. Nu de puţine ori, după ce îşi termina treburile, ne ruga să mai rămânem şi cu el la un pahar cu vin. Ştia multe despre cei ce îi frecventau localul şi nu numai. Avea şi un har aparte în a povesti. Duminica, până în amiază, localul fiind situat în vecinătatea Băilor Sărate, era asaltat de diferiţi cetăţeni care ieşeau de la apele saramură.
Într-o zi de sfârşit de săptămână, doi ţigani de mătase, cu vârste respectabile, doi foşti mineri, aveau în faţă câteva halbe cu bere. Unul dintre ei a fost o scurtă perioadă de timp primar într-o localitate apropiată. Aurică Dobra ne asigură că îi face să se certe şi să nu mai stea la aceeaşi masă. Într-adevăr, aşa s-a şi întâmplat. Noi, câţiva colegi, eram curioşi să aflăm farsa folosită de Aurică. Cunoscându-le trecutul, Aurică s-a adresat celui care a fost primar spunându-i că prietenul său de băutură îl vorbeşte pe la prieteni în fel şi chip, cum că nu ştie carte, iar la primărie semna actele cu… cotul. La cele auzite, fostul primar a plecat imediat de la masă cu înjurăturile de rigoare la adresa partenerului său de pahar. Dar, Aurică avea talentul să-i şi împace, ceea ce a şi făcut.
    Cam asta era distracţia noastră, a tinerilor, la sfârşitul de săptămână. Destul de rar puteam urmări câte o piesă de teatru pe viu. Aceasta se întâmpla atunci când trupe profesioniste de teatru din Cluj-Napoca sau din Turda aveau trecut în turneul regional şi urbea noastră. La fel de rar se întâmpla să beneficiem de câte un concert de muzică populară şi chiar de muzică uşoară. Nici poziţia geografică a oraşului nu prea ne avantaja, localitatea aflându-se la marginea regiunii Cluj și chiar a raionului Aiud. Ca să ajungi în Ocna Mureş trebuia să treci peste linia ferată de la Unirea Haltă, precum şi cea de la podul de peste Mureş. Aceasta însemna să pierzi o oră bună la intrarea în oraş, dacă nu mai bine şi tot atâta vreme la ieşirea din localitate.
    Cele mai selecte întâlniri ale tineretului rămâneau balurile organizate de clasele terminale ale Liceului teoretic din oraş. La aceste baluri, pe lângă elevi şi eleve, participau profesorii, în majoritatea lor, precum şi unii părinţi. Se cânta muzică pentru dansuri de perechi: tango, vals şi boston. Nu lipsea muzica pentru învârtite purtate, ponturi şi alte jocuri populare.
Profesorul nostru de limba română, Ion Popa, precum şi colegul Ion Moldovan erau de neîntrecut la jocurile populare. Muzica te făcea să nu poţi sta locului. Alexandru Ţitruş la vioară, Albu Pâc la ţambal, Sixu Ţitruş la baterie, Matias la contrabas şi Carol, la pian, par a fi fost cei mai buni instrumentişti de muzică populară şi uşoară afirmaţi în acest orăşel. Trebuie spus că setea noastră, a seraliștilor, pentru distracție era nespus de mare. Și nu întâmplător. În toate cele șase zile lucrătoare, păream parcă niște roboți planificați numai pentru muncă și învîțătură. Se întâmpla ca pentru a ajunge la o serată parcurgeam pe jos și 10 kilometri.  
    Baluri se organizau şi în satul meu, în Ciunga, chiar mai des decât în oraş. Sâmbăta seara, după orele de școală, când mă îndreptam spre casă, nu era mai mare bucurie pentru mine decât aceea de a vedea lumina aprinsă la Căminul cultural. Intram direct în toiul distracţiei. Am regretat nespus de mult pentru că nu am avut măcar un coleg de clasă din satul, din cartierul meu. Patru ani bătuţi pe muchie, cu ploi, tunete şi fulgere, cu geruri şi zăpezi mari, am străbătut în noapte drumul de la şcoală până acasă însoţit doar de bicicletă. Zilnic, pentru a încheia ziua de muncă şi de şcoală străbăteam numai pe drumurile publice peste 15 km. Greu, foarte greu, dar nu am cedat. Nu mai reţin date statistice din acea perioadă. Îmi amintesc doar că în patru ani am uzat trei biciclete „Carpaţi”.
    În Ocna Mureş mai existau două cluburi pentru petrecerea timpului liber. Clubul sindicaliştilor de la „Soda” era frecventat mai mult de cei din cartierul uzinei, aflându-se chiar în apropierea acesteia. De departe cel mai căutat era Clubul „Salina”. Nu doar pentru că era în centrul localităţii, ci şi pentru că era un club cu vechi tradiţii şi bine dotat cu cele necesare. Aici, seară de seară, zeci de locuitori puteau să practice jocuri de societate precum domino sau remi, dar şi şah, table. De asemenea, se putea juca biliard şi tenis de masă. Cei mai înfocaţi erau cei care jucau remi. La terminarea jocului, în jurul orei zece seara, ei făceau un calcul în urma căruia se desemnau câştigătorii. Calculul şi sumele plătite erau ştiute numai de ei. Unii erau atât de pasionaţi de acest joc, încât îşi neglijau chiar familia. O colegă din secţia în care lucram şi eu, al cărei soţ juca remi seară de seară, i-a făcut acestuia o mare supriză. În una din seri, când acesta a ajuns acasă, în faţa apartamentului a găsit o valiză cu hainele lui şi un bileţel prin care era îndemnat să se întoarcă la jocul practicat. Până la urmă, pătimaşul jucător a ales să renunţe la remi şi să se dedice celor casnice.
În timpul săptămânii, seara când se terminau orele şi plecam de la liceu, intram pe la club, aflat în calea mea, scopul fiind de a întâlni vreun consătean pentru a-mi ţine de urât în drumul spre casă. Uneori îl întâlneam pe Ion Călugăru, maistru în uzină, dar un pasionat şi el al jocului de remi. Timpul de aşteptare îl foloseam uitându-mă la cei care jucau biliard. În acea perioadă am ajuns şi eu să aflu din  tainele acestui joc şi chiar să dau pentru prima dată cu tacul într-o bilă. Un bătrânel, Husar-baci, dădea clasă la toţi cei din jurul mesei.
Seara, după apusul soarelui, îţi mai puteai petrece timpul liber la câte un film la cinematograful aflat în buricul târgului. Ion Hanca, directorul acestei instituţii de cultură, avea înclinaţie în acest domeniu, dovadă fiind filmele de succes care rulau săptămânal pe ecranele cinematografului. Îmi amintesc că, în câteva săptămâni, am vizionat trei filme care, tânăr fiind, mi-au marcat toţi anii care au urmat: „În pragul vieţii”, „Întâlnire cu viaţa” şi „Drumul spre înalta societate”. Cu toate că un film se proiecta de trei ori pe zi, de la orele patru după amiaza până la zece seara, sala era mereu plină până la refuz.
    Restaurantul Numărul Doi era un alt punct de atracţie, de întâlnire. Ca să ajungi la acest local trebuia să părăseşti centrul oraşului, să parcurgi o stradă pe jumătate înghiţită de groapa de sare. După ce treceai de casa Horvathoaiei, o luai pe o cărare, prin spatele casei fotografului Marcu şi ajungeai în colţ la Agenţia loto-pronosport. De aici strada putea fi circulată până la autogară. Restaurantul era plasat chiar în calea sodiştilor şi a minerilor. În zilele de leafă, localul era plin ochi, chelnerii cu greu făceau faţă comenzilor de genul: „Încă o fele (o jumătate de litru de vin) şi un sifon, aici sunt banii doamnă”.
Aici am poposit şi eu la prima mea simbrie. După o sută de grame de spumă de drojdie nu am mai putut aprecia cât arată ceasul din local. Restaurantul era destul de încăpător, cu intrări şi ieşiri din două străzi. Muzica de petrecere era asigurată, în principal, de Nicolae Ţitruş, violonist, cel mai mare dintre fraţi, toţi muzicanţi, lăutari vestiţi. Nicolae Ţitruş, chiar dacă era surd, interpreta doinele din partea locului ca nimeni altul. Interpreta cu atâta fineţe şi eleganţă fiecare melodie încât primea aplauzele celor din jur şi încă ceva pe deasupra. Ţinuta impecabilă, dublată de seriozitatea cu care îşi aborda repertoriul, impuneau respectul celor din jur. În zilele cu evenimente deosebite, Nicolae mai era sprijinit de fratele său Alexandru Ţitruş. Acesta din urmă, datorită imensului său talent, a ajuns să concerteze la Restaurantul Metropol din Cluj Napoca şi să ajungă membru în formaţia de muzică populară condusă de virtuozul Dumitru Fărcaş.
La un Crăciun al ardelenilor, sărbătorit la Snagov graţie primarului Teodor Biriş, am avut ocazia să-l întreb pe profesorul Dumitru Fărcaş despre violonistul formaţiei sale, Ţitruş. Răspunsul a depăşit cu mult aşteptările. „Domnule, în străinătate altă boală mai grea pentru românii noştri cum este dorul de casă nu există”, îmi spunea Mitru Fărcaş. Apoi continuă: „De câte ori sala de spectacol era arhiplină şi apărea Sandu Ţitruş în concert, lacrimile curgeau şiroi pe obrazul participanţilor. Doinele cântate de el îi mişcau din ţâţâni pe fraţii noştri de pe toate meridianele lumii”.
La Restaurantul Numărul Doi, forfotă, ca de obicei, mare. Discuţii aprinse, ca în prag de război, discuţii alimentate cu mult vin, cu multă bere, dar și cu mult monopol (rachiu alb). Fumul de ţigarete înnourase tavanul salonului. În centrul atenţiei se afla un maior într-o uniformă impecabilă şi bine ferchezuit și cu mănuşi albe până la coate. Fraţii Ţitruş, Nicolae şi Alexandru, cântau de zor melodiile cerute de alesul musafir.
Deodată, în local intră un bărbat înalt, brunet, corp atletic, cu mustaţă foarte îngustă şi cu părul lins, bine îngrijit de ziceai că este edilul orașului, nu alta. Ioan Popa, că despre el este vorba, se aşează la o masă şi începe să comande băutura preferată după o zi de muncă la Frizeria lui Lariş. Fraţii Ţitruş continuă să cânte la masa ofiţerului superior. Deodată Sandu Ţitruş i se adresează: „Domnule maior, am mai cânta, dar suntem atenţionaţi de domnul colonel (şi îl arată pe frizerul Ioan Popa) să facem o pauză”. La cele auzite, maiorul sare ca ars şi se duce glonţ la omul arătat ca fiind colonel: „Îmi cer scuze, dar n-am să mai abuzez de orchestră”. Popa nu s-a pierdut şi chiar l-a dojenit pe ofiţer: „Nu ai un pic de ruşine obrazului. Cum ţi-ai permis să acaparezi muzica într-un local plin de mineri care nu văd soarele opt ore pe zi”. La cele auzite, ofiţerul îşi cere încă o dată scuze şi se întoarce la masa sa. După o vreme, Ioan Popa s-a retras spre locuința sa. „Măi, fraţilor”, ne spune el, „două săptămâni nu am ieşit din casă  deoarece putea să afle că sunt frizer și pe loc mă băga la pușcărie”. Din fericire pentru el, nu s-a mai întâlnit cu acel ofiţer niciodată.
Dar Ioan Popa a rămas, de-atunci, pentru totdeauna, cu porecla de „Colonel”. În tot oraşul aşa a fost cunoscut. De la tânăr la adult, toată lumea i se adresa cu „domnule colonel”. Am avut marea şansă să mă împrietenesc cu domnia sa. Ne-am cunoscut în fabrică, acolo unde amândoi eram muncitori în secţii productive ale unităţii. Trebuie să precizez că Ioan Popa, alias Colonel, a avut meseria de bază de operator chimist la secţia Caustică. De acolo s-a pensionat după zeci de ani de muncă. Frizeria era pentru el un hobby. De fiecare dată când ieşea într-un loc public, aduna în jurul său o mulţime de tineri care erau interesaţi mai mult de perioada în care a jucat fotbal. Ioan Popa – Colonel a fost component al echipei de fotbal Solvay Uioara, când această echipă activa în eşalonul secund. A avut colegi de echipă pe faimoşii Voinescu, Lengheriu, Rudy Wagner, Bazil Marian. Avea mult tact în conversaţiile cu tinerii. Le punea întrebări, din diferite domenii, dar mai ales din geografie, cum ar fi: care este capitala regiunii Hunedoara?, sau în ce regiune se află oraşul Zalău? Pe cei care nu ştiau răspunsul îi îndemna prietenește să meargă la şcoală să-şi scoată actele şi să facă o meserie. Nu prea dădea greş. A fost omul care găsea soluţii la orice problemă și se descurca de minune în orice situație. Domnia sa se mulţumea cu ce are şi ne îndemna mereu la muncă.
Dar, cea mai mare calitate a „Colonelului” era cea de povestitor. A trecut prin multe, ştia multe. Vorbea numai în metafore care făceau deliciul nostru. Pentru el toate întâmplările, povestirile erau rupte din viaţă. Și încă ceva: poveştile lui aveau şi o tentă de critică fină la adresa regimului din care făceam cu toții parte. Aici fac o mică paranteză pentru a întări afirmația. Îmi spunea, ne spunea în stilul ce-l caracteriza, dar cu mare amărăciune, că a lucrat în fabrică zeci de ani într-o secție grea, chiar periculoasă, și nimeni nu i-a dat măcar o diplomă, fie și ea onorifică. Lucrurile s-au schimbat total în favoarea sa, de bună seamă, după ce a ajuns președinte de bloc. Nu era ședință lărgită a Consiliului Local Orășenesc fără să nu fie invitat. Apoi, la sărbătorile națiunii, 23 August și 1 Mai, era invitat în tribuna oficială alături de mai-marii orașului și priveau împreună defilarea oamenilor muncii. Cu zâmbetul pe buze conchidea: ”Ce înseamnă să fii președinte de bloc în ziua de astăzi!”. Am închis paranteza.
Poate eu am avut şansa unei apropieri faţă de Colonel şi de familia sa din două motive: în primul rând, amândoi am tras la șaibă în uzinele sodice din localitate, iar în al doilea rând, am fost coleg de facultate cu unicul său băiat, Ioan Popa, astăzi un reputat profesor universitar, ajuns şeful Catedrei de Relaţii Internaţionale și decan al acestei facultăți din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Student fiind, în timpul vacanțelor, iar mai apoi împreună cu familia, de câte ori ajungeam acasă pe malul Mureșului, îl vizitam pe vechiul meu prieten Ioan Popa – Colonel care, de fiecare dată, prin spusele sale, crea o atmosferă caldă, prietenească, de bună dispoziție, drept bucurie a revederii.
Până la data trimiterii în secţia „Sodă caustică”, Colonel nu fusese în uzină mai departe de sediul administrativ. Se prezintă la şeful de secţie care îl repartizează ca operator chimist la căldările de caustică. În aceste căldări de fontă, de mărimi gabaritice, se produceau reacţiile chimice în lanţ pentru obţinerea produsului finit – soda caustică. La început, este dat pe lângă un muncitor mai cu experienţă pentru a învăţa tainele meseriei. Pentru a se produce reacţiile chimice în căldările de caustică, materiile prime erau aduse printr-o ţesătură de conducte pe care erau montate peste o sută de ventile şi cepuri. Se lucra în trei schimburi. Colonel i-a studiat pe operatorii chimişti care asigurau continuitatea procesului productiv şi s-a ataşat de cel cu vechimea şi priceperea mai mare.
Tacticos îşi procură o daltă şi un ciocan şi îl roagă pe  priceputul său coleg să-i arate poziţiile în care trebuie să se afle ventilele şi cepurile pentru ca instalaţia să funcţioneze ireproşabil. Omul, chimist cu ani grei de muncă, a avut multă răbdare şi, în câteva zile, a trecut pe la toate fitingurile. Colonel, interesat peste măsură de noua lui ocupaţie, cu răbdare şi migală a încrestat cu dalta poziţiile dispozitivelor de reglaj la capacitatea redusă. Zilnic făcea turul mecanismelor însemnate de el pentru a le întipări bine în minte. Nu peste multă vreme, colegul său se pensionează. Colonel îi ia locul, devenind astfel operator chimist cu acte în regulă vreme de peste treizeci de ani.
Într-o zi, intrând în schimbul doi, la orele 14.00, cum era obiceiul, de cum trece pragul secţiei, observă o agitaţie peste măsură. Ajunge la locul său de muncă – căldările de caustică.  Bănuie că se întâmplase ceva, întrucât îl vede pe însuşi noul director general în mijlocul muncitorilor, dând sfaturi de cum trebuie făcut pentru reluarea, la parametri normali, a producţiei de sodă caustică.
Pricepând despre ce e vorba, Colonel intervine, adresându-se, în special, factorilor de decizie prezenţi. „Am o rugăminte la dumneavoastră. Vă rog să mergeţi acasă şi să mă lăsaţi pe mine să reglez din mers procesul de producţie. Vă invit peste două-trei ore pentru constatare”.
La cele auzite, directorul general, împreună cu şeful secţiei, decid să-l lase pe Colonel să-şi arate măiestria în ale chimiei. Când n-a mai văzut picior de specialist prin preajmă, Colonel a dat turul ventilelor şi cepurilor instalaţiei. După ce s-a asigurat că toate sunt poziţionate după semnele făcute de el, s-a aşezat la masa de probe a laborantei şi a început să citească ziarul local, Făclia. Laboranta îl anunţă că probele de calitate sunt din ce în ce mai bune şi că procesul de producţie intră pe făgaşul normal. După nici două ore apare directorul general. Constată şi el normalizarea procesului de fabricaţie. Mulţumit de situaţia întâlnită, îl întreabă pe Colonel cum şi în ce fel a procedat de a reuşit să refacă ciclul productiv. Fără să stea pe gânduri, Colonel îi răspunde: „Secret profesional, tovarăşe director general, eu de aici, de lângă căldări, trebuie să ies la pensie”. La cele auzite, şeful unităţii n-a mai insistat, dar muncitorul Colonel i-a intrat la inimă!
Spun acest lucru deoarece peste ani am avut fericita ocazie să-l întâlnesc, la o recepție oferită de Ambasada Franței din București, pe fostul director general, care între timp devenise ministru-secretar de stat la Ministerul Chimiei. Era însoțit de trei, patru colaboratori apropiați. Ziarist la Agerpres fiind, mă aflam și eu la recepție pentru a redacta știrea despre evenimentul amintit. De cum mă vede, ministrul se apropie de mine și ne salutăm amical, chiar ne îmbrățișăm. Pe loc se scuză față de colaboratori deoarece dorește să aibă o discuție mai confidențială despre orașul Ocna Mureș, iar ei nu pot înțelege mare lucru dacă nu au muncit și trăit în această localitate de pe cursul mijlociu al râului Mureș. De cum ne-am retras și am început depănarea amintirilor, primul om adus în discuția noastră a fost nimeni altul decât operatorul chimist Ioan Popa, alias Colonel, spunându-mi că așa muncitor isteț și harnic n-a întâlnit în toată cariera domniei sale. Am fost de-a dreptul fascinat de vorbele de apreciere ale ministrului adresate oamenilor locului, catalogându-i ca meseriași de excepție, oameni gospodari, de toată isprava.

Text preluat din cartea "Oraşul după asfinţit" autor Ovidiu Marian