O biserică, un sat, o vale…

Nu credeam. Şi poate nici nu voiam să cred. Nu credeam că aşa ceva se poate întâmpla. Priveam acum 1 an sau doi, sau poate trei, nu mai ştiu. Priveam cum apa se revărsa furibund asupra multor zone ale ţării. Oameni din Moldova, Muntenia, Dobrogea sau Oltenia au fost pe rând victimele neputincioase ale unei naturi răzbunătoare. Nu credeam şi îmi ziceam: „La noi n-are cum!”. Găseam în minte tot felul de explicaţii, mai logice sau mai puţin logice pentru a-mi susţine afirmaţia. Şi cred că, dacă nu mulţi, atunci o parte dintre voi, gândeaţi la fel. Atunci şi acum. Atunci, priveam la T.V. , la evenimente la zeci, poate sute de kilometri depărtare. Acum, privim alături, la vecinul de peste drum sau chiar în propria curte. Atunci nu credeam, dar acum credem. Acum, ea şi-arevărsat năduful şi asupra noastră. Ea, natura care, zi de zi, ne încântă, acum ne scoate în drum semenii. La Ciunga e oarecum linişte, acum când au trecut ceva zile. Ajung acolo cufundat în liniştea unei seri de vară. Mă mir. Maşini parcate şi oameni uitându-se către un teren pe care nu-l mai recunosc. O lumânare aprinsă undeva departe, în noroi, îmi arată locul unde a fost până marţi o casă cu o credincioasă bătrânică. Oameni mulţi, veniţi să vadă probabil, ceea ce nu credeam eu acum câţiva ani. Chipuri bătrâne, cu povara anilor pictată pe parul alb, îmi spun că „aşa ceva nu am mai văzut”, şi tind să cred că aveam dreptate să nu cred şi acum să cred. Cu ochii mari şi simpli îmi descriu cum a venit apa şi cum mătura tot ce găsea. Merg până sus, iar apoi cobor înapoi, sub cerul unei nopţi albastre. Odrujbă încă se auzea… tăind parcă noaptea-n două. Luna, mai devreme luminoasă, acum se ascunse sub norii, ameninţători de acum, şi pentru noi. Singură, biserica, de pe dealul de lângă, mai veghea asupra satului, în noaptea făr’ de stele. Ea era, poate singura care se putea înălţa deasupra satului, pentru a îmbuna răzbunarea naturii… O biserică, un sat, o vale…