Suntem şi pe:
Clinica Sante

Ocnamureseni

Pictorul Coman Ioan: „Pot spune că am îmbătrânit în Casa Domnului”

Publicat

- 2.974 vizualizări

Pictorul Ioan Coman s-a născut în 26 august 1959 la Ocna Mureș, din părinţii: tatăl, Ioan, lăcătuș mecanic la Uzina de Sodă iar mama, Victoria, angajată în administraţia  Spitalului, oameni harnici și onorabili. Mai are un frate, mai mic cu cinci ani. Școala primară a parcurs-o în localitatea natală, la clasa învățătoarei Mirion, de la care a deprins tainele scrisului, a cititului, și de ce nu, plăcerea de a desena cu creionul și cu acuarela. De mic copil invățătorii, profesorii și colegii de școală știau despre el că este bun la desen și că va ajunge  un “mare pictor”.

Ne-a declarat:  „Am făcut gimnaziul și liceul, însă la 19 ani am mers în armată. Am fost remarcat de superiorii mei pentru că desenam portrete și mi s-a dat un atelier. Astfel, în toată perioada armatei am pictat. Îmi mai amintesc că a venit un ofițer și mi-a cerut să-i fac o copie după  pictura lui  Leonardo da Vinci, „Cina cea de Taină”. Am pictat-o, dar s-a aflat de către cei mari în grad și am fost mutat disciplinar, fiindcă nu aveam voie să pictăm tablouri cu teme religioase.  În perioada 1981-1993 am locuit în municipiul Turda. Din 1985 am fost membru al „Asociației Pictorilor Amatori din Cluj”. În 1985 am mers la Școala Populară de Artă, la clasa profesorului Florian și am absolvit-o  în 1987. Între 1985-1988 m-am pregătit cu cei mai buni profesori din Cluj, profesorul Zbârciu Ioan, Cadar și Baciu. Îmi luam concediu de la Turda și mergeam la Cluj și învățam de dimineața până seara. În 1988 am dat admitere la Institutul de Artă, am trecut un examen dar al doilea nu; eram 7-8 candidati pe un loc.”

În 1990 se căsătorește cu Letiția, care i-a dăruit doi copii, un băiat și o fată. Când vine vorba de ea, parcă se umple de bucurie fiindcă se crede norocos și asta spune la toți: că Domnul i-a ales o soție bună, un adevărat înger, care i-a fost alături atât în viața familiară cât și în multe din lucrările ample de pictură bisericească.

Etapa cea mai importantă a activității lui artistice a fost începerea picturii bisericești. La început nu a fost ușor, spune Coman, nici nu poate fi ușor, să intri ca începător într-o biserică și să știi că fiecare colț tu trebuie să-l pictezi, însă cu dragoste de muncă și credință. El  își amintește: „La început mă speriam dar când începi să lucrezi și vezi zi de zi ce rămâne în urmă, te bucuri. Îmi amintesc ce spunea cineva: că ochii te sperie însă mâiniile te îmbucură. Pot spune că am îmbătrânit în Casa Domnului. Să mă nasc de 3 ori tot pictor maș face. Îmi place, trec în alt spațiu, petrec alt timp. Ascultăm muzică bună când lucrăm, ascultăm Trinitas, Renașterea, Beethoven și alții. Mănânc, că trebuie să mănânc, dar de multe ori sunt cu pâinea într-o mână și cu pensula în cealaltă”.  Este la a 8-a biserică. „Am pictat 14 iconostase. Prima biserică am pictat-o la Fărău în 1995-1997, apoi la Sântul (Reghin) în 2000, la Ocna Mureș între anii 2002-2004 la părintele Curșeu, la Henig(Alba) și la Coșlariu Nou. În 2010 am avut plăcerea de a picta cu fiul meu Adrian la Odverem, Lopadea.  Am pictat și la Primăria din Turda, Cheile Turzii. Tot la Turda am pictat și la o biserică penticostală condusă de Mircea Deteșan. Acolo am pictat «Peisaj din Bavaria»; în plan îndepărtat munții iar în plan apropiat apa care curge în locul unde ei botează. Eu cred că Dumnezeu este universal și de aceea nu a contat că pictez la ortodocși, catolici sau penticostali. Eu mă gândesc că e important să-L ai pe Dumnezeu în suflet! Am pictat deasemenea și în casa de copii din Sebeș. În 2012 am avut onoarea de a picta în biroul IPS Irineu, Arhiepiscopul Albei Iulia. Totodată, în ședința arhiepiscopală, s-a hotărât ca portretele Arhiepiscopului Irineu și al Patriarhului Daniel să fie pictate de mine.”

A început să picteze reproduceri și acum pictorul nostru ocnean se poate mândri că are picturi în toată lumea: „Nu am mai vrut să fac reproduceri, visam ca orice pictor, să fac numai tablouri originale, compoziții de mare amploare și care să se vândă la prețuri mari. Am totuși tablouri ajunse în New York, Miami, Italia, Australia și în alte țări. Mereu și mereu îi spuneam soției gata, de acum nu mai vindem, însă ajungeam să avem nevoie de bani și veneau și  comenzile, așa că vindeam din tablouri .”

A moștenit talentul din familie; un văr dulce de-al mamei a fost mare pictor în București. „În anul  IV am mers la el două săpămâni să fac practică. Am căutat să profit și să învăț tot. Acum mă bucur că ambii copii mi-au moștenit darul artistic, deși nici unul nu profesează în domeniu. Eu aș fi vrut să meargă amândoi la arte plastice, pentru că talent au, dar e important să urmeze ce le place, calea lor proprie și aici eu nu am intervenit . În meseria asta trebuie să-ți placă. Orizontul lor era mult mai larg la arte, dar și-au urmat drumul. Însă adolescenţi  fiind, copii mei pictau!” a afirmat pictorul Coman, îndreptându-și privirea spre unul dintre tablourile din cameră care era pictat și semnat de fiica lui, Eliza.  A început să lucreze la biserici abia după ce copiii au început să crească. „Când erau  copii mici n-am vrut să fac așa ceva. Mi-a plăcut să fiu în mijlocul familiei; sunt familist convins. Cred că familia e darul lui Dumnezeu, cea mai mare realizare. Am avut biserici de pictat aproape și de multe ori când copiii erau mici, eu lucram la șevalet iar ei se jucau pe lângă mine și căutau să mă imite.” Pictează în stil bizantin, păstrează stilul simplu, fiind conștient că simplitatea caracteriza perioada Mântuitorului: „Pictez în stil bizantin, cu pigmenți italieni și francezi. Aceasta îmi oferă o imagine mai plastică a picturii bizantine în comparație cu pictura clasică, fiind o pictură suprarealistă, tridimensională; se pune accentul pe proporții, volum. În timp, am realizat că pictura de stil neobizantin, de stil ortodox, exprimă mai multă divinitate – prin simplitate –  fiind foare stilizată. Sfinții sunt reprezentați pe pereți mai slabi, trăind în rugăciune cu Isus. Pot să spun că pictura murală e artă sacră.”  Lucrează cu drag și de aceea pentru el nu contează că afară e întuneric, deși programul normal e de 8 ore, al lui trece și de 14 ore. „De obicei lucrez 14-15 ore. Am pățit și să trec și de 18 ore. Sunt conștient că totul trece prin bani. Odată ce ai pus pensula jos nu mai vin banii. Lucrez pot spune cât se poate de realist și din necesitate. Dar dacă aveam averi sau ceva fonduri financiare puse deoparte, aș fi lucrat mult mai ieftin. Mă doare când văd că pictorii nu sunt susținuți. Ei ar trebui susținuți pentru că fac lucrarea Domnului.

De când copiii au plecat la Cluj am luat-o pe soție cu mine, e mult mai plăcut să lucrăm împreună. Acasă venim când vin copiii, însă în timpul săptămânii stăm unde lucrăm; e bine să fi unde lucrezi. De multe ori mi s-a întâmplat ca să termin lucrul pe ziua respectivă și înainte să sting lumina să văd un spațiu care trebuia retușat și atunci mă apucam și uitam că e seară.”  Letiția, soția lui este o femeie deschisă și plină de viață. Odată a afirmat despre soțul ei cu multă căldură: „E un perfecționist. Îl ajut cu tot ce pot, fac lucurile mărunte după care el mai vine cu finisatul. Are mare încredere în rutina de zi cu zi și pot spune că are putere de lucru cât duce trenul.”  Nu și-a luat ucenici însă crede în propășirea acestei munci. „Miar fi plăcut să am un cerc de pictură sau un atelier în care să învăț pe unii copii, însă nu aș mai fi putut lucra la biserici iar eu cred că pictura de biserici are un viitor minunat. Mie, cel puțin, îmi dă o stare de bine, sunt cu gândul la El când pictez. Sunt împăcat când adun sculele și toată lumea îmi mulțumește pentru scenele din Biblie desenate frumos.”  „Pot spune că am îmbătrânit în Casa Domnului.”

Ioan Coman, Flavia Precup și Ioan Huszár

Citește mai departe
Comenteaza

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *