Schimbarea la sate – De la uliţă la cărare

Ca reporter de teren am avut fericita ocazie să străbat toate judeţele ţării noastre. Am călătorit cu avionul, trenul, autobuzul, tractorul, dar şi cu şareta sau alte vehicule trase de animale. Aşa se face că, în judeţul Botoşani, să zicem, am ajuns să vorbesc cu oameni ai locului din comuna Flămânzi, dar şi cu cei din oraşul Dorohoi sau din localităţile ce poartă numele marilor patrioţi români Mihai Eminescu şi George Enescu. În judeţul Arad, bunăoară, am străbătut zona Lipova, cu renumitele podgorii de la Miniş, Ghioroc, Păuliş, precum şi zonaele de graniţă Nădlac şi Chişineu Criş. În Teleorman, judeţ cu mare pondere în agricultura României, am cunoscut conducători de mari unităţi agricole, cum erau cele din Alexandria, Purani şi Drăgăneşti Vlaşca, dar şi ai marilor întreprinderi industriale din Turnu Măgurele sau Zimnicea. Practic, pot spune că nu există judeţ în care să nu am o veche cunoştinţă.

Am făcut această amplă introducere pentru a argumenta cunoştinţele mele despre evoluţia sau involuţia satului românesc şi nu numai.

Dacă ne referim la numeroasele localităţi din zona marilor centre urbane sau la cele din zonele de agrement, putem vorbi despre o evoluţie spectaculoasă a satului românesc, în general. Dar, se ştie că, în marea lor majoritate, pe zi ce trece, satele noastre devin tot mai depopulate. Satul în care m-am născut, Ciunga, astăzi Uioara de Jos, din judeţul Alba, număra 280 de fumuri. Dintre acestea, la ora actuală, 52 de case sunt libere, ceea ce reprezintă în jur de 20 la sută din numărul total. Tinerii, în marea lor majoritate, au luat drumul străinătăţii în căutarea unui loc de muncă, a unui trai mai bun. Cu mare amărăciune am constatat faptul că tot mai multe localităţi din mediul rural arată de parcă ar fi părăginite. Iar acolo unde satul românesc mai are încă putere nu se vede mâna de gospodar de altădată.

Până nu demult, orice uliţă, orice drum din satul românesc avea, pe ambele părţi, şanţuri pentru scurgerea apei, săpătură deosebit de importantă pentru protejarea căilor de acces în caz de inundaţii. Încet, încet, mai ales după anul 1990, această reţea de mici canale din satele noastre a dispărut. Acum, odată cu instalarea democraţiei originale în ţara noastră, locuitorii aşezărilor rurale aşteaptă ca primăria să le refacă această deosebit de importantă reţea de colectare a apei din precipitaţii. Mai grav este faptul că, o dată şanţul dispărut, devenind parte a drumului, omul îşi reface gardul la uliţă, şi nu oricum. În mai toate cazurile suprafaţa ocupată odinioară de şanţ devine parte integrată din suprafaţa curţii, a grădinii cetăţeanului respectiv şi astfel muşcă bine din lăţimea drumului, a uliţei, în timp ce, în spatele casei, a grădinii rămân suprafeţe apreciabile nelucrate. La cele constatate putem spune că, în ritmul actual al dispariţiei şanţurilor prin includerea lor în gospodăriile cetăţenilor, nu peste multă vreme prin sate o să circulăm numai pe cărări.

Situaţia creată dă de furcă primarilor care nu pot aplica legea în domeniu, deoarece sunt cu gândul la alegerile viitoare şi vor să fie siguri de un nou mandat. Aşa că, în zilele cu precipitaţii abundente, tot primăria sare în ajutorul celor cărora apa le-a inundat gospodăria. „Odată cu democraţia, la sate s-a instalat boieria”, îmi spunea, cu mare amărăciune, un primar dintr-o localitate argeşeană.

Nu-mi vine să cred în ce situaţie s-a ajuns. Copil fiind, în celălalt regim, cel popular, cel comunist, cum doriţi să-i spuneţi, ştiam că în fiecare primăvară aveam ca sarcină prioritară să amenajăm şi să curăţăm şanţul din faţa gospodăriei noastre, în aşa fel încât să corespundă exigenţelor comisiei de control de la Sfatul popular din localitate. La fel proceda şi vecinul şi prietenul meu Sâvu, care nu uita, ca şi mine, de altfel, să arboreze, la sărbătorile legale, drapelul, tricolorul românesc.

Articol apărut în Flacăra lui Adrian Păunescu din aprilie 2014