Suntem şi pe:

Sa ne cunoastem orasul

Viaţa în două secole. Ce s-a construit cu sacrificii în secolul trecut, se dărâmă fără milă astăzi

Publicat

- 977 vizualizări

 

Prin anii şaizeci, pe la mijlocul lor, după stagiul militar efectuat la o unitate de tancuri, sunt lăsat la vatră, nu contează gradul ci, mai degrabă, funcţia: comandant de tanc pe timp de luptă. Pe atunci, după părerea mea, ostăşia se întindea prea mult ca perioadă (doi, trei ani), mai ales pentru tinerii cu studii medii. Am avut un coleg de cătănie, de exemplu, care într-o lună de zile a învăţat cam tot ce se putea şti despre un tanc T-34/85. Drept recompensă a fost folosit la mai multe corvoade. Şi câte nu sunt de făcut într-o unitate militară cu sute de soldăţoi. Vă spun cu mâna pe inimă că nimeni, dar absolut nimeni, nu m-a întrebat unde am făcut armata, până în anii democraţiei noastre originale, când, la un test de ocupare a unui post de conducere într-o instituţie centrală, am avut parte de o asemenea întrebare din partea unui demnitar de rang înalt. Când a auzit de tancuri, a rămas dezamăgit.

După doi ani de armată iată-mă, din nou, în haine civile. Am luat primul tren care a intrat în gara din Lipova. Culmea, mergea în sens opus casei mele. Dar m-am urcat. Ajung la Oradea. Mă abat din drum pe la sora mea Zoe. După o zi minunată petrecută în compania nepoţilor, Silviu şi Aurel, a cumnatului Silvestru şi a surorii, mă îndrept spre Ocna Mureş. Ajung acasă într-o zi de joi. Precizez ziua deoarece aflu că, în aceeaşi săptămână, la sfârşitul ei, sâmbăta, prietena mea din anii liceului avea nunta. În armată fiind, m-a părăsit pentru un consătean care o plimba cu motocicleta. Eu posedam doar o amărâtă de bicicletă „Carpaţi”.

Ca lunea, cu livretul militar în buzunar, mă prezint la Combinatul de produse sodice din Ocna Mureş pentru angajare. Vărul meu, Liţa, un lăcătuş desăvârşit, mă ia sub aripa lui la Termocentrala întreprinderii. Cu actele în regulă mă îndrept spre noul loc de muncă. Numai că ghinion. În drumul meu dau peste maistrul Traian Ilieş care i se plângea directorului general, Iustin Rogoz, de faptul că nu prea are muncitori pentru urgentarea lucrărilor de montaj la nouă secţie, cea de Sodă Grea. Sunt oprit din drum şi directorul general îmi modifică pe loc foaia de angajare. Aşa că a doua zi mă prezint la lucru, nu la termocentrală, cum am visat, ci la Sodă Grea. Aici, în această subunitate, am întâlnit nişte oameni minunaţi, buni profesionişti, cu care am rămas prieten pe viaţă. Îi amintesc pe Vasile Vaida, Nicolae Cristea, Iuliu Lupu, Nicolae Szabo, Aurel Sanislav, Titi Varga, Alexandru Nagy (Cupaşu) şi Raul Martin, care era şi translator. Noi, o mână de oameni, împreună cu patru specialişti din Germania Federală, am început să montăm utilajele şi echipamentele necesare producerii de sodă grea. Era prima secţie din Europa de Est care fabrica un asemenea produs şi dotată cu un panou de comandă de unde puteai să urmăreşti întregul proces tehnologic. Cu mic, cu mare nu am avut odihnă până când noua secţie a început să producă la capacitatea prevăzută. Directorul general al combinatului, Iustin Rogoz, avea un obicei mult apreciat de noi, cei de la Sodă Grea. De câte ori ne invita să mâncăm de prânz la cantina fabricii ştiam că programul de lucru din ziua respectivă se prelungeşte până târziu în noapte. A doua zi o luam de la capăt. Împreună cu echipa formată la acest nou obiectiv am trecut prin multe experienţe şi încercări până când am reuşit ca soda calcinată pudră să o transformăm în solzi, iar apoi trecută prin moară şi diferite site pentru a fi livrată la dimensiunile cerute de beneficiar. Iar cerinţele au fost din ce în ce mai mari. Aşa se face că, în scurt timp, s-a investit şi construit o nouă secţie cu un asemenea profil, mult mai productivă, secţie în care s-au format, muncit şi câştigat existenţa zeci şi zeci de cetăţeni ai locului.

Am notat toate acestea pentru că, mai zilele trecute, site-ul oraşului Ocna Mureş a publicat o ştire care m-a mişcat profund: „Joi, 21 aprilie, au fost detonate două dintre construcţiile mari (ale fostei UPSOM), Soda Grea şi coşul de gaze, înalt de 70 de metri, de la Secţia de silicat de sodiu”. De asemenea, în ştire se mai precizează că seria detonărilor prin implozie va continua cu alte construcţii din cadrul combinatului. Mai spun o dată că cele citite m-au emoţionat până la lacrimi deoarece o parte a tinereţii mele am petrecut-o în „Soda”. Şi nu într-o secţie oarecare, ci în Soda Grea. Vezi, auzi şi nu îţi vine să crezi: ce s-a construit cu mari eforturi şi sacrificii în secolul trecut, se dărâmă într-o veselie în acest secol. Să dea bunul Dumnezeu să avem ce pune în loc. După părerea unor specialişti în domeniu şi nu numai, Combinatul de produse sodice din Ocna Mureş, care a funcţionat 120 de ani, merită să rămână măcar un muzeu al industriei chimice româneşti.

 

Articol apărut în Flacăra lui Adrian Păunescu din 13 mai 2016

Publicitate
Publicitate

Facebook

Ai nevoie de un TAXI?

Publicitate

Top articole ultimele 30 zile