Articolele zilei
Noaptea în care n-a căzut Guvernul
În anii cincizeci ai secolului trecut, autorităţile vremii au impus industrializarea forţată, cooperativizarea agriculturii, dar şi culturalizarea maselor. De ultima decizie au beneficiat şi locuitorii satului Ciunga, sat aflat în coasta oraşului Ocna Mureş. Culturalizarea era prevăzută drept o activitate de ridicare a nivelului general de cultură şi cunoaştere a poporului astfel încât să atragă cele mai avansate acte de cultură contemporană. Şi s-a început cu ce era mai important la acea vreme: cultură de masă. Prin diferite mijloace, cetăţenii erau informaţi despre realizările poporului în noul regim instalat în ţara noastră după al doilea război mondial. Cel mai la îndemână mijloc de informare, la acea vreme, era difuzorul, un aparat de audiţii colective. De mărimea unei poşete, uşor de manevrat, difuzoarele au fost instalate în satul Ciunga şi în alte localităţi din împrejurimi fără acceptul beneficiarului. Conectate la staţia de radio-amplificare a oraşului, prin aceste aparate erau transmise programe bine articulate de propaganda vremii şi cu o emisie de la cinci dimineaţa până la douăsprezece noaptea. Dimineaţa, când auzeam „Sculaţi voi oropsiţi ai vieţii…” ştiam că este ora cinci şi trebuie să ne pregătim pentru a intra pe poarta fabricii la orele şase. Seara, la miezul nopţii, programul difuzorului se încheia cu „Te slăvim Românie, pământ strămoşesc…”, adică imnul de stat din acea vreme.
De culturalizare a beneficiat şi baciu Nicodin, un bătrân născut în a doua jumătate a secolului XIX, dar care a ajuns să se bucure de noua tehnică de comunicare. Echipa de muncitori îi montează difuzorul în camera în care moşul Nicodin, cum îi spuneam noi, copiii, se odihnea atât ziua, cât şi noaptea. Pe uliţa moşului difuzoarele au început să funcţioneze pe la orele prânzului. Omului nu-i venea să creadă că, în căsuţa lui, a încăput atâta omenire care să vorbească fără întrerupere, fără înţeles pentru moşul nostru. Se face seară, se întunecă de-a binelea. Baciu Nicodin dă să se culce. Numai că liniştea din casa lui, aşternută de zeci şi zeci de ani, este tulburată de zarva celor din difuzor. Văzând că nu mai tac, gazda Nicodin intervine: „Mă oamenilor, v-am ascultat toată ziua. Acum este cazul să încetaţi, deoarece eu sunt om bătrân şi vreau să mă culc”. Nici vorbă. Cei din difuzor nu-l ascultă şi continuă să vorbească. Văzând că nu se opresc din pălăvrăgeală, moşul Nicodin intervine din nou: „Dacă nu tăceţi, am să vă năduşesc” şi, fără să stea prea mult pe gânduri aruncă peste aparat un „laibăr” (haină groasă de postav). „No, vă este bine? V-am spus că vă năduşesc”. La un moment dat nu s-a mai auzit nicio voce, niciun sunet. Emisiunea încetase. Bătrânul adoarme îngândurat. Până să reînceapă emisiunea la difuzor, fuge la băiatul său, care stătea în apropiere. De cum îl trezeşte îi şi spune amărăciunea. „Haide la mine, că ăştia mi-o băgat pe dracu-n casă. N-am putut să dorm toată noaptea şi cred că i-am năduşit”. Feciorul se îmbracă şi îl însoţeşte pe moş până acasă. Difuzorul a început să emită. Bătrânul a exclamat mirat: „Uite, mă, că n-au murit”. Băiatul său îl calmează şi îi arată butonul cu pricina. Şi îi spune: „Uite, tată, învârtind acest buton le dai viaţă sau îi năduşeşti pe cei din difuzor, adică închizi sau deschizi aparatul”. Bătrânul s-a lăsat greu convins. A povestit cele întâmplate la vecinii lui şi de la aceştia a aflat că şi ei păţiseră la fel.
Spre sfârşitul anilor cincizeci din secolul trecut, lucram şi eu la Fabrica de sodă. Într-o dimineaţă, vecina noastră, nana Carolina, bunica cum îi spuneam eu, îmi ţine drumul. „Dacă mergi la fabrică”, intervine ea, „să te interesezi dacă a căzut Guvernul sau nu. Pentru că eu aseară târziu am auzit la difuzor cum cei de la Bucureşti se certau, care de care, să ajungă şef. Află tu la fabrică despre ce este vorba şi la întoarcere îmi spui şi mie”. Am ascultat-o cu atenţie şi mi-am văzut de drum. La ieşirea din uzină până acasă m-am gândit ce o să-i spun bunicii care mă aştepta în poartă. „Nu s-a schimbat nimic, bunică”, îi răspund, „a rămas acelaşi Guvern”. „Ni, mă”, îmi replică ea mirată, „toată noaptea s-au sfădit şi înseamnă că, până la urmă, nu au făcut nimic, n-au schimbat pe nimeni”. Cu o seară înainte, bunica a ascultat la difuzor o piesă de teatru difuzată târziu în noapte. Femeia, care a trăit 96 de ani fără să intre vreodată într-un cabinet medical, „bunica” mea, atâta a înţeles ea din piesa de teatru.
Apărut în Flacăra lui Păunescu din 16-22 octombrie 2015
