Suntem şi pe:

Sa ne cunoastem orasul

Obiceiuri uitate. Sărut mâna, naşă, sărut mâna naşule!

Publicat

- 895 vizualizări

 

 

Duminică, 13 martie, în jurul prânzului, vorbesc la telefon cu prietenul din satul Micoşlaca, sat aflat pe buza Mureşului, Emil Popa, şcolit în tainele construcţiei de maşini, atât la Ocna Mureş, cât şi în aulele universitare de pe Someş. După ce a primit patalamaua de inginer nu s-a despărţit de Mureş, mergând mult mai la vale, stabilindu-se în municipiul Arad, unde s-a specializat în fabricarea şi exportul de maşini unelte la Întreprinderea „Strungul” din oraşul amintit. Motivul discuţiei noastre a fost legat de evocarea obiceiurilor din ziua Lăsatului Secului pentru Postul Paştelui. Ne-am amintit cu mare plăcere cum noi, băieţii, ne pregăteam cu mult înainte pentru a întâmpina cu cele necesare această importantă zi. Şi aceasta din mai multe motive. Principalul motiv, după părerea noastră, era cel al obiceiului silitei. Acest străvechi ritual, păstrat cu mare sfinţenie de-a lungul vremii, are o semnificaţie aparte în ziua Prinderii Postului de Paşte. Grupuri mici de băieţi având asupra lor silita (un ghem de cârpe de mărimea unei mingi de handbal îmbibat în petrol sau motorină şi bine înfăşurat cu sârmă, iar apoi legat de un băţ de circa doi metri) urcau pe dealurile din apropierea satului şi le dădeau foc. După ce se lua distanţă unul de celălalt, ghemotoacele erau învârtite deasupra capului, iar flăcările deveneau mai mari, mai vii. Odată cu înteţirea focului, băieţii, prin strigăte, se adresau oamenilor locului, în special femeilor care au rămas în urmă cu lucrul. Parcă şi acum se mai aud din cuvintele ticluite şi spuse la repezeală cu voce tare: „La Mariţii în cămară/ Stau câlţii să iasă afară/ Câlţii nu s-au scărmănat/ Mariţii nu s-a măritat”. Alt prieten nu se lăsa mai prejos şi completa: „Din grădina lui Anica/ Toamna nu culegi nimica/ Aşa a mai trecut un an/ Şi Anca-i fără bani”. Din Dealul Bisericii din Ciunga se putea observa un adevărat spectacol de lumini interpretat de tinerii din satele Unirea, Vereşmort, Micoşlaca, Cisteiul de Mureş, care prin silitat îşi exprimau bucuria venirii primăverii şi, o dată cu ea, a Sărbătorilor de Paşti. După ce fiecare participant la acest străvechi obicei se asigura că ghemul din cârpe este stins, transformând în scrum până şi ultima scânteie, se îndrepta spre casă. Uliţa Mare, ca şi Uliţa Mică şi chiar locul de adunare al ciunganilor din Deluţ, degajau un aer cu miros înţepător de petrol şi motorină. Iar dacă îi priveai de aproape pe actorii din seara silitei, puteai să juri că aceştia au reparat o locomotivă cu aburi, după căneala avută pe mâini şi pe faţă. Uşor, uşor, mirosul de carburant învechit era luat de cel al preparatelor culinare. Iată un alt motiv pentru care se aştepta această zi deosebită. Practic nu era casă în care să nu sfârâie uleiul în tigaie pentru prepararea plăcintelor cu umplutură de brânză, nuci, dar mai ales cu sâlvoiz (gem de prune). După ce îşi făceau burta bocanc (vorba lui Gheorghe, sluga pădurarului), actorii serii adormeau buştean. Cei mai avuţi petreceau până în zori în compania muzicanţilor din sat. A doua zi, femeile amintite în strigătele băieţilor se interesau de cei care au îndrăznit să le aducă în atenţia consătenilor. De fiecare dată, batista a fost pusă pe ţambal! Din păcate, astăzi, obiceiul silitei pare a fi uitat. Din spusele Monicăi Podar, bunicuţa care are casa gard în gard cu a fratelui meu din Ciunga, am aflat că doar preotul satului, Ioan Oprean, a ieşit la silitat, cu nepotul său, încercând să reînvie această frumoasă tradiţie. Din păcate, gestul lui a fost urmat doar de o singură familie cu un alt nepot. În rest, beznă peste tot.

Trebuie să mai amintim că, în tradiţia românească, mai ales în sudul ţării, de lăsatul secului, finii vin la naşi cu sărut mâna şi cu plocon pentru a cere iertare dacă au greşit cu ceva în anul ce a trecut, iar naşii trebuie să-i omenească cum se cuvine. Şi acest vechi obicei a fost dat uitării. Încet, dar sigur, o dată cu depopularea satelor, prin plecarea tinerilor în lumea largă pentru un trai mai bun, dispar, rând pe rând, şi obiceiurile noastre tradiţionale, cele păstrate cu sfinţenie în satele româneşti.

Astăzi sunt mai actuale ca oricând versurile poetului Nicolae Dabija: „Ce bine-a fost când a fost rău:/ Muream pe-atunci de dorul tău;/ Era un timp care-a-ncăput/ Viaţa şi moartea-ntr-un sărut/ Totul pe-atunci părea nespus,/ Şi frunzele cădeau în sus,/ Şi timpul blând curgea-napoi,/ Iar Dumnezeu ţinea cu noi…/ Azi nu mă sting de dorul tău,/ Şi sunt bătrân ca Dumnezeu/ Gândind l-acele vremi divine…/ Ce bine-a fost când n-a fost bine!”

Apărut în revista Flacăra lui Adrian Păunescu martie 2016.

 

 

Publicitate
Publicitate

Facebook

Ai nevoie de un TAXI?

Publicitate

Top articole ultimele 30 zile

AiudulMeu | Colorama | La Târnăveni | 4Botoşani.ro

Copyright © 2019 Powered by First design