1. Ce-ar mai fi de spus acum, înainte de a intra în Biserica si de a-l petrece pe Gicu Domsa pe ultimul drum ? Insasi faptul de a pune întrebarea aceasta spune multe despre felul în care ne raportam la o realitate ce vine peste inimile noastre în aceste zile. Lacrimile nu fac nimic în fata biologiei si a Universului ce-si cer drepturile si vin în aceste momente sa ne reaminteasca dureros ca venim pe rând în lume si în viata dar ne ducem pe sarite. Fiecare dintre noi spera ca faptele bune din viata sa-i dea dreptul la câteva momente în plus, la un pic mai multa fericire, la o viata un pic mai blânda. Exista însa oameni pe lumea aceasta, ce trec de multe ori neobservati printre noi, dar care bonifica fiecare moment ce-l petrec pe Pamânt pentru simplul fapt ca au o filozofie de viata diferita. Din diferite motive, ei ajung sa se plaseze la distanta ideala între lume si restul universului în asa fel încât sa transforme totul în zâmbet, în energie positiva si în dragoste de viata. Pentru toti cei ce l-au cunoscut, asta a fost si asta va ramâne Gicu Domsa : un vector de transmisie al fericirii, una pe care el o culegea de acolo de unde nu, era decât prostie, micime umana sau rautate, o prelucra în creuzetul sau uman inegalabil si o, dadea gratis celor din jur ce aveau nevoie de ea ascunsa fiind în spatele unui zâmbet larg, caruia numai el îi cunostea secretul. Oricât am încerca acum, din respect fata de logica naturii, sa vorbim despre Gicu Domsa la, trecut nu o putem face si asta din mai multe motive. Primul ar fi acela ca, dincolo de lacrimi, vine repede un surâs furtiv ce aduce aminte de omul care ne-a vizitat vietile vreme de 65 de ani. Un om scapat de Dumnezeu din mâna dar caruia, atunci când l-a lasat printre noi, i-a dat si darul de a zâmbi, de a fi pozitiv, de a raspândi în jurul lui dragostea de viata. Iar misiunea lui pe Pamânt este una reusita atâta vreme ce, acum la plecarea dintre noi, nu ne lasa chiar orfani de tot pentru ca ceea ce a facut el cel mai bine toata viata se regaseste în present în inimile si în ochii celor ce l-au cunoscut. Al doilea motiv pentru care îl vom cauta pe Gicu din priviri si de mâine încolo, atunci când vom auzi în spate un râs mai sanatos, este acela ca el ne paraseste oarecum rapus de dragostea de viata si de pasiunea lui pentru fotbal. Pasiunea devoreaza din interior, este excesiva prin definitie, si ea este cea care îi rapune pe aceia dintre noi ce n-ar trebui sa plece niciodata. Pasiunea te transforma în torta aprinsa, te face iubit de cei din jur dar, în schimb, fiecare secunda de flacara albastra se plateste cu ani din viata. Pasiunea reprezinta pentru acel « ceva » indefinisabil ce ne vine din inima si ne transforma în persoane ce merg pâna la capat, ce ramân singure cu « nebunia » lor frumoasa pentru ca acesta este rostul existentei lor si care, chiar daca au avut neveste în viata, singura lor mireasa a fost iubirea pentru fotbal. In fine, un om ca si Gicu Domsa nu moare asa … cum vrea el ! El va pleca un pic dar nu se va duce cu adevarat niciodata. El a trait într-un mic orasel ardelenesc de provincie, unde toata lumea l-a cunoscut si l-a iubit si unde el a contribuit la formarea multor generatii de sportivi dintre care unii au ajuns chiar si la loturile nationale ale României. Ori, lucrul acesta se numeste aport social adus comunitatii în mijlocul careia traia, crearea de solidaritati prin valorile sportului si educarea unor generatii tinere prin punerea efortului individual în folosul grupului. Cu alte cuvinte, tipul acesta de munca în folosul comunitatii merita un respect infinit superior aceluia impus de societatea în care traim pentru un ins super scolit si care odata ajuns în vârful piramidei sociale (sau pe aproape !) nu mai da nimic comunitatii care l-a vazut nascând si se lasa dirijat de ambitii pur personale. Oricum ar fi, cei pe care i-a format si cei care l-au cunoscut ca si OM nu-l vor uita asa de usor. Mormântul lui, înainte de a fi unul fizic, va fi unul imaterial, vizitat de toti cei ce l-au iubit ori de câte ori vor închide ochi si vor respira profund. Atunci, lacrimile fiecaruia dintre noi pentru parinti, bunici sau copii ce nu mai sunt se vor amesteca pe nestiute si cu o lacrima pentru Gicu Domsa. Iar aceasta simtire launtrica se va exterioriza cu atât mai usor cu cât acest moment unic va veni în La Plecarea Unui Prieten Bun !!!

2. În fiecare an în acea saptamâna binecuvântata a Luminatiei, aceeasi în care toata crestinatatea sarbatoreste ziua tuturor sfintilor si a celor dragi plecati dintre noi… un pic. Atunci când plecam din lume, nu exista nici o diferenta între un om de fotbal sau un împarat în afara de ceea ce au fost capabili sa lase în inimile celor ce i-au acompaniat în periplul lor pamântean. Tot ceea ce dam altora este salvat pe vecie iar tot ceea ce tinem pentru noi este pierdut pentru totdeauna. Ori, Gicu Domsa a stiut sa dea gratuit celor din jurul sau ceea ce este cel mai important lucru din lume : dragostea de viata, pasiunea, zâmbetul. Ele nu sunt materii ce se învata la scoala, din pacate, dar vin din familie, din educatia de acasa si din nivelul de recul fata de viata. Pe tarâmul acesta, Gicu Domsa le avea pe toate despre care se face aici vorbire iar cei care l-au perceput doar ca si pe un om de fotbal n-au priceput nimic din contactul cu el. El a fost, înainte de toate, un om obisnuit de o mare calitate umana si care a împins decenta pâna acolo încât a murit singur si nu a impus nimanui durerea acestei treceri în lumea spiritelor. La fel ca si un mare rege al antichitatii ce dadea porunca ca sa fie îngropat pe calul sau în nisipul desertului si cu mâinile goale afara din nisip, tocmai pentru a arata contemporanilor sai ca, în ciuda puterii sale, si el merge în cele sfinte tot cu ceea ce a venit pe lume si Gicu Gomsa va lasa aici, printre muritori, iubirea fata de oameni de care a dat dovada, respectul pentru semenii sai si filozofia sa de viata. Nu este nevoie de scoli înalte pentru a-ti respecta aproapele, pentru a fi solidar cu el si pentru a darui fericire celor din jur. In general, sunt suficienti cei sapte ani de acasa si ideea centrala ca tot ceea ce întreprinzi în viata trebuie realizat în asa fel încât parintilor tai sa nu le fi fost rusine cu tine. Iar, in acest domeniu, Gicu Domsa a fost mai ministru decât toti ministrii pe care i-a avut România în ultimii 25 de ani cel putin. Iar faptul ca el nu a fost doar un om de fotbal oarecare o dovedeste si anecdota urmatoare. In urma cu câteva zile, un student australian ce-si finaliza o teza de doctorat în inginerie spatiala ajunsese la redactarea paginii de garda, acea pagina unde el aduce multumiri unor persoane importante pentru el sau pentru munca depusa de el. Este ocazia unica pentru a dedica lucrarea parintilor, profesorilor sai sau altor persoane importante pentru cel în cauza. Ei bine, dupa ce studentul în cauza a însiruit câteva dintre aceste persoane, el a tinut sa aduca o multumire speciala lui… Alexis Sanchez, fost jucator la FC Barcelona si acum la Arsenal Londra ! In motivarea gestului sau el a spus ca, desi nu l-a vazut vreodata în viata sa, fotbalistul în cauza este responsabil de 80% din cheful lui de viata din ultimii trei ani – atunci când totul era dificil si vroia sa renunte – pentru ca, fiind nebun dupa fotbal, el a vazut cum Sanchez a fost capabil sa marcheze niste goluri fabuloase si din niste pozitii imposibile pentru echipa sa de suflet, Arsenal Londra… Aici se afla raspunsul pentru tot ceea ce a însemnat omul simplu si decent Gicu Domsa. Prin tot ceea ce a facut, el a stiut sa insufle tinerilor sportivi un « trusou » de chei si de coduri pentru viata. A încercat sa-i învete sa lupte cu adversitatea, sa iubeasca viata si sa fie pozitivi în tot ceea ce fac. A încercat sa-i ajute sa devina niste oameni echilibrati din punct de vedere psihologic si sa iubeasca viata la fel de mult cum o iubea si el. Va fi greu, o perioada de timp, fara zâmbetul sau contagios mai ales acum în plin sezon al lacrimilor. Singurul leac însa pentru astfel de dureri este timpul si doar el este acela care, într-o buna zi, va înlocui lacrimile picurânde din obraji cu tandretea din priviri atunci când ne vom aminti de prietenul nostru drag, Gicu Domsa. Iar, în acel moment, zambetul sau strengaresc nu va fi nici el departe de noi pentru ca este ca si cum l-am simti ca se apropie si se pregateste sa ne faca o scurta vizita de pe culoarul doi al Caii Lactee…
Drum bun Gicule si… ai grija de oameni !!!"

Ovidiu Trifan, Paris 28 octombrie 2015