Ocnamureseni
IONEL-OVIDIU MARIAN – Jurnalist, redactor, consilier parlamentar, scriitor
M-am născut la 27 aprilie 1942, în satul Ciunga, astăzi Uioara de Jos, cartier al oraşului Ocna Mureş. În casa noastră de pe strada Libertăţii, a cincea de lângă căminul cultural, părinţii Teodor şi Maria au crescut cum au ştiut ei mai bine cinci copii: Zoe, Otilia, Ovidiu, Emil şi Mircea. Am întrebat-o pe mama cum de a reuşit să ne boteze cu aşa nume frumoase. Răspunsul ei a fost năucitor, pentru istorie, zic eu. Păi nu eu v-am dat numele, vine răspunsul. Dar cine? Naşul? Nuuu. Doctorul Milea, mamoşul nostru, v-a atribuit aceste nume. Motivul l-am explicat pe larg în jurnalul autobiografic „Viaţa mea nu-i o poveste”. După absolvirea celor patru clase în satul Ciunga, sub îndrumarea inimoasei învăţătoare L. Cheşcheş, am urmat clasele gimnaziale în cadrul Liceului teoretic din Ocna Mureş. La terminarea celor şapte clase, părinţii au hotărât să urmez o şcoală profesională deoarece nu mai aveau resurse materiale pentru a urma şi eu liceul. Surorile, atât Zoe, cât şi Otilia, erau deja eleve la liceu. Şi astfel ajung să învăţ o meserie la Şcoala profesională de ucenici din Turda. După doi ani mă înscriu la Liceul seral din Ocna Mureş, iar după patru ani obţin diploma de maturitate (bacalaureatul de astăzi). Am făcut parte din prima promoţie de seralişti din Ocna Mureş. Trebuie să amintesc un lucru important şi anume că am avut nişte profesori deosebiţi care, prin înalta lor pregătire şi tactul pedagogic, au trezit în noi setea de învăţătură. În toate scrierile mele şi de câte ori am avut ocazia i-am amintit pe dascălii care ne-au făcut oameni: Ioan Popa, Vasile Mirion, Melania Iacob, Elvira Morar, Maria Ocolişan, Lucia Sigartău, Gabriela Lascăr Ungureanu. Numai şi numai datorită lor am reuşit să ne schimbăm statutul social, să devenim din muncitori, specialişti cu studii superioare în cele mai variate domenii: Ion Sângereanu – scriitor; Vasile Martin – jurist, ofiţer superior de poliţie; Ion Gavrilă, Gheorghe Motoloi şi Petre Mereuţă – ingineri mecanici; Petru Istrate, Emil Iliovici şi Ion Chiriac – profesori de chimie; Domnica Pelea, Ion Rotaru şi Ianoş Rayca – economişti; Cornelia Moldovan şi Elisabeta Andone – funcţionari publici, ca să amintesc câţiva.
În timpul studiilor liceale am lucrat ca lăcătuş, ultima dată în secţia „Sodă grea” a Combinatului de produse sodice, în echipă cu oameni de la care am învăţat meserie, dar şi ambiţia, voinţa de a nu da înapoi. Tot în acea perioadă i-am cunoscut şi preţuit pe Iustin Rogoz, Ilie Morovan, Viorel Raţiu, specialişti de seamă ai chimiei româneşti.
În anul 1966 am devenit student la ASE Bucureşti, instituţie de învăţământ superior pe care am terminat-o în anul 1971. După un stagiu de câteva luni la Trustul SMA din Cluj Napoca, în anul 1972 devin redactor la ziarul „Scânteia tineretului”, şcoala presei româneşti de altă dată. În cei aproape zece ani petrecuţi la acest ziar, am avut ocazia să fiu coleg şi chiar să mă împrietenesc cu ziarişti de primă mărime din presa românească. În perioada „Scânteii tineretului” am bătut şi cunoscut toate judeţele ţării noastre. În scurt timp de la venirea mea în redacţie am fost cooptat în „Brigada Scânteii tineretului”, din care făceau parte redactori, comentatori şi fotoreporteri. Asemenea brigăzi au fost recunoscute ca o adevărată şcoală gazetărească, dar şi un prilej de a-ţi cunoaşte îndeaproape colegii.
În vara anului 1980, când o tânără ziaristă, Mioara Vergu Iordache, m-a apelat cu „nene Ovidiu”, am părăsit ziarul Scânteia tineretului. Aveam 38 de ani! Aşa se face că, în perioada anilor 1980-1993, mi-am desfăşurat activitatea în cadrul Agenţiei Române de presă Agerpres, ocupând pe rând funcţiile de redactor de rubrică, redactor şef şi director. La Agerpres trebuia să întocmim ştiri cu mare rapiditate, în cât mai puţine cuvinte, dar care să exprime în totalitate mesajul aşteptat de beneficiar. Autorul ştirii nu era cunoscut de cititor deoarece apărea doar numele instituţiei. De la reporter la director general, toată lumea era o mare anonimă. Dar noi, anonimii, discutam frecvent cu şefi de state, de guverne, miniştri de externe, cu demnitari de rang înalt, pe probleme de politică internă şi externă de mare însemnătate pentru ţară. Printre „anonimi” se aflau şi gazetari de talie precum: Gh. Sprinţăroiu, Gh. Călin, Ion Ivanici, Nicolae Vamvu, Iosif Socaciu, Monica Grigorescu, Oltea Ghirdă, Coralia Popescu, Adrian Dohotaru, Ilie Goga, Florea Ţuiu, Petru Petra. Iată cum mă caracterizează, după numai doi ani de Agerpres, secretarul general de redacţie, gazetarul Nicolae Dăscălescu:
„Omul căruia îi dedicăm aceste rânduri este astăzi în sărbătoarea vieţii. Lasă în urmă patru decenii prestate pe dealurile de sare de la Ocna Mureşului, prin aulele universitare de pe malul Dâmboviţei, pe atâtea şi atâtea meridiane spre care l-a împins patima incurabilă a profesiunii sale. Când nu-i lângă noi, timpul curge anevoie, ca o Dunăre mocirlă traversând Delta. Când îl vedem la masa-i de lucru, întinsă cât un hectar, când suntem în preajma lui, pe drumurile ţării, orele galopează mai repede ca un Trabant 16B şi mai îmbietor decât în fotoliul Teatrului de Comedie. Când îl asculţi fredonând cu nostalgie, nici nu-ţi vine să crezi că în inima acestui aruncător de ciocan s-a îngrămădit atâta simţire pentru cântecul de pe Mureş şi de pe Someş!”
În perioada iunie 1993 – decembrie 1997 am ocupat funcţia de şef de compartiment şi apoi de director al Direcţiei pentru presă şi informaţii a Camerei Deputaţilor, încadrat drept consilier parlamentar, cel mai înalt grad profesional în organigrama Camerei. La părăsirea instituţiei, Lucian Mihai, Secretarul general al Camerei Deputaţilor, avea să declare: „Domnul Marian Ionel Ovidiu s-a remarcat şi a fost apreciat ca atare de preşedintele Camerei Deputaţilor, membrii Biroului permanent, deputaţi, Secretarul general, ceilalţi colegi din serviciile Camerei Deputaţilor, prin capacitatea sa de muncă deosebită, spirit de răspundere şi corectitudine în îndeplinirea atribuţiilor, fidelitate faţă de instituţie, excelentă disponibilitate pentru dialog şi comunicare publică şi umană, pe scurt şi în esenţă, ca un profesionist de primă mână, cu însuşiri morale care au impus prin ele însele respectul şi consideraţia din partea tuturor colaboratorilor săi şi a şefilor ierarhici”.
Tot în perioada amintită, preşedintele Camerei Deputaţilor, Adrian Năstase, îmi acordă „Placheta Camerei Deputaţilor” pentru participarea activă la pregătirea, organizarea şi desfăşurarea lucrărilor celei de a 94-a Conferinţe a Uniunii Interparlamentare ce a avut loc la Bucureşti, în octombrie 1995. De asemenea, în luna octombrie 1997, preşedintele Camerei Deputaţilor, Ion Diaconescu, mi se adresează:
„Stimate domnule Ovidiu Marian,
În perioada 9 – 13 octombrie 1997, Parlamentul României a găzduit cea de a 43-a sesiune a Adunării Atlanticului de Nord. Organizarea unei asemenea manifestări a presupus ample şi complexe eforturi la care dumneavoastră v-aţi adus din plin contribuţia, coordonând cu eficienţă activitatea personalului din subordine, în vederea soluţionării problemelor care vi s-au încredinţat. Delegaţiile străine, precum şi Secretariatul Atlanticului de Nord, au declarat că organizarea manifestării a corespuns celor mai ridicate standarde. De aceea, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor vă felicită şi vă mulţumeşte pentru eforturile susţinute care au făcut posibilă această reuşită”.
Între anii 1997 – 2001 mi-am desfăşurat activitatea la Banca Agricolă Raiffeisen, ocupând funcţia de consilier, şef al Biroului de presă. Aici, prin materialele publicate, am încercat, cu sprijinul a doi, trei colegi, să apăr şi să promovez imaginea băncii, să informez conducerea acesteia despre situaţia sistemului financiar-bancar din ţara noastră şi nu numai. Despre această perioadă de „bancheri”, colega de breaslă, Mihaela Iancu, spune: „Domnul Ovidiu Marian a fost «deschizător de drumuri» în Banca Agricolă, unde a înfiinţat Biroul de presă, departament atât de important şi de necesar în cadrul unei instituţii. Experienţa acumulată în decursul anilor şi-a spus cuvântul în modul în care a ştiut să creeze şi să menţină o bună imagine a Băncii Agricole, actuala Raiffeisen Bank, lucru deloc uşor în acea perioadă. Pentru mine a fost o onoare să lucrez alături de economistul şi jurnalistul Ovidiu Marian, un OM în adevăratul sens al cuvântului, şi alături de care sunt în continuare. Fiecare clipă petrecută împreună, de 17 ani încoace, este o experienţă în plus şi pot spune că datorită domniei sale sunt specialistul în PR de astăzi”.
În anul 2001 mă
-am întors la Camera Deputaţilor ca şef al Biroului de presă, funcţie pe care am ocupat-o până în anul 2005, odată cu ieşirea la pensie. Imediat am fost încadrat la cabinetul parlamentar al unui deputat, ca expert în domeniul presei şi relaţiilor publice, activitate pe care o practic şi astăzi. Menţionez că în anii petrecuţi şi munciţi în structurile Camerei Deputaţilor am colaborat cum nu se poate mai bine cu preşedinţii acestui for legislativ: Dan Marţian, Adrian Năstase, Ion Diaconescu, Valer Dorneanu şi chiar cu Roberta Anastase, pe care o amintesc şi pentru faptul că dinspre mamă se trage din Ciunga.
În toată perioada amintită aici, am redactat şi publicat în presa vremii peste patru mii de articole, ştiri şi reportaje. De asemenea, în anul 2006 am publicat, la Editura Scripta din Bucureşti, împreună cu Cristian Cosmin (nepotul învăţătorului şi profesorului Mihai Coşciug din Ocna Mureş, actualmente secretar de stat în Ministerul Tineretului şi Sportului), lucrarea „Comunici deci exişti. Instituţia purtătorului de cuvânt într-o societate a comunicării”. Lucrarea se înscrie în spaţiul de reflecţie asupra modalităţilor prin care instituţiile, organizaţiile, companiile se pot raporta la ofensiva informaţională.
În anul 2013, la editura Semne îmi apare cartea „Viaţa mea nu-i o poveste”, care chiar pe copertă are ca ilustraţie podul de fier de peste Mureş, pod pe care de câte ori îl treceam aveam emoţiile celui ce ajunge acasă la rude şi la prieteni, adică la Ocna Mureş. Despre carte şi despre autor, Nicolae Arsenie consemnează: „Îl surprindem astăzi pe Ovidiu Marian, personaj bine cunoscut de la un colţ la altul al ţării, nefiind judeţ, cred, în care el, autorul acestui jurnal autobiografic, să nu aibă, în oraş ca şi la sat, zeci şi sute nu de simple sau ocazionale cunoştinţe, ci de prieteni. În această materie este un adevărat performer. Performanţa i-a fost înlesnită, fireşte, de numeroşii ani pe care i-a dăruit cu nedrămuită frenezie profesiei de ziarist… Ovidiu Marian s-a străduit să realizeze, în stilul specific genului, reportajul propriei vieţi, motiv de reflecţie pentru sine, mesaj de suflet pentru fiul său, pentru nepoţii şi strănepoţii existenţi sau viitori. Pentru noi, cititorii de azi, mărturia sinceră despre destinul omului într-o anumită epocă”.
Un an mai târziu, tot la Editura Semne am publicat cartea „30 de scheciuri pentru <ora veselă>”.
„Prin această carte, jurnalistul Ovidiu Marian ne cheamă într-un fel de poiană a unui Iocan ardelean, pentru a ne provoca, după exemplul său, la un dialog cu propriile noastre amintiri. Viaţa de acum cinci-şase decenii dintr-un orăşel, Ocna Mureş, este, pentru jurnalist, picătura de ADN uman din care scriitorul cu aceleaşi iniţiale, O.M., reconstituie universul unei întregi epoci. Ovidiu Marian recurge la stilul autobiografic ca un pretext pentru a realiza, direct sub ochii noştri, o frescă socială de anvergură”, scrie despre carte gazetarul Octavian Ştireanu.
Totodată, am mai colaborat la realizarea volumelor „Oaspeţi de seamă” (1995) şi „Activitatea Camerei Deputaţilor în legislatura 1992 – 1996” (1996), consacrată activităţii parlamentare şi apărută la Regia Autonomă „Monitorul Oficial”. Sunt în curs de apariţie alte două cărţi. Prima se referă la copilăria petrecută în zona mirifică a satului Ciunga, iar cea de-a doua cuprinde reportaje din ţară.
În prezent, aproape săptămânal public în revista „Flacăra lui Adrian Păunescu” articole şi reportaje din viaţa social-economică şi politică actuală. Numai de la închiderea Combinatului de produse sodice din Ocna Mureş am scris peste zece materiale. Ultimul articol apărut, cel din 5 februarie 2015, se referă tot la oraşul nostru de suflet, cum se putea altfel, şi poartă titlul „Ocna Mureş. S-a închis spitalul, s-a prăpădit şi directorul său”.
Menţionez că aproape zece ani am fost lector asociat la Universitatea „Constantin Brâncoveanu” din Piteşti, perioadă în care am predat studenţilor cursurile „Instituţia purtătorului de cuvânt”, „Partidele politice din România” şi „Diplomaţie şi protocol”.
„Gazetarul şi scriitorul Ovidiu Marian ilustrează acea dispărută şcoală de presă pentru care bunul simţ şi caracterul erau cele dintâi îndatoriri. El a fost şi rămâne model pentru jurnalismul de ştiri, în care fapta se îmbracă mereu în idee”, avea să consemneze dr. Octavian Ştireanu în cotidianul de serie nouă „Azi”.
Deşi stau în Bucureşti de mai bine de 50 de ani, cred că nu a fost zi lăsată de Cel de Sus să nu mă gândesc la Ocna Mureş. Nu a fost un an, unul singur, în care să nu fi petrecut măcar o săptămână cu părinţii, fraţii şi prietenii din acest oraş care m-a format şi pregătit pentru viaţă. Cu zeci de ani în urmă, în ziarul judeţean „Unirea” am văzut fotografia unei case ardeleneşti sub care scria: „O casă e o fântână nesecată/ Ce îţi alină dorul pe deplin/ Venind la ea întinereşti de îndată/ Plecând din ea tot mori câte puţin”.
Ovidiu Marian
