Bazil Gruia – Poet, publicist, avocat

S-a născut la 5 Ianuarie 1909 în Cisteiul de Mureş (azi Ocna Mureş), ca fiu  al preotului Vasile Gruia. Prenumele lui de botez a fost Vasile. Ciclul primar îl urmează la şcoala din sat, pe o stradă ce-i poartă astăzi numele. Parcurge gimnaziul în Turda şi etapa liceală la Aiud, absolvindu-o în 1927.

            Urmează apoi Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj (1927-1932). Tot în 1932 susţine doctoratul în drept. Devine avocat şi profesează avocatura la Ocna Mureş, Huedin şi Cluj.

            Debutează în literatură cu versuri, în revista „Ghionoaia” a liceului “Titu Maiorescu” din Aiud, şi editorial, cu volumul În ţara toamnei (1929), când încă era student. Volumul a fost remarcat de celebrul critic literar George Călinescu: “Această culegere de versuri exprimă cu graţie sentimentele oneste şi delicate ale unui suflet cu o structură încă romantică, neadaptat la complicaţia vieţii sufleteşti mai noi… De peste tot se desprinde impresia că ne aflăm în faţa unui temperament poetic real.”

Stabilit la Cluj, colaborează la revistele: „Fire de tort” (Turda), „Unirea” (Blaj), „Patria” (Cluj), dar şi la „Tribuna” şi „Reacţiunea literară”(Bucuresti). Pentru a se susţine a lucrat şi ca gazetar. În Ocna Mureş a locuit pe strada Horea, la nr.1.

            În anul 1930, când era student în anul III la Facultatea de Drept, a publicat în săptămânalul clujean „Chemarea” un articol de incriminare a oficialităţilor pentru deznodământul tragic al răscoalelor din 1907, acuzându-l pe mareşalul Averescu de reprimarea sângeroasă a ţăranilor participanţi. Mareşalul l-a acţionat în judecată pentru calomnie, mobilizând 60 de avocaţi pentru procesul declanşat. În apărarea studentului gazetar au sărit însă, din proprie iniţiativă, 180 de avocaţi celebri la acea vreme, între care se numărau Radu Rosetti, Pompiliu Ioaniţescu, Ionel Pop, Grigore Manea şi alţii. La 7 Noiembrie 1930, Bazil Gruia declara în ziarul Keleti Ujsag: Am primit numeroase scrisori de simpatie de la cetăţeni, ofiţeri pensionari, martori ai evenimentelor din 1907… În faţa acestei manifestări de solidarizare a opiniei publice, mareşalul Averescu a arătat că este dispus să-şi retragă denunţul penal în cazul în care se retractează afirmaţiile formulate împotriva sa… Sunt surprins că un minunat şi incomparabil strateg ca generalul Averescu renunţă atât de uşor la poziţiile sale şi caută o apărare în retragere. Eu, fără a avea astfel de însuşiri, rămân totuşi pe poziţia mea, nu renunţ să-mi susţin opiniile. Mă simt onorat că mie mi-a revenit rolul de a lămuri, în sfârşit, evenimentele triste din 1907.

            Astfel, procesul şi-a urmat cursul, dezbaterea în fond derulându-se la 29 Noiembrie 1930. În ultimul său cuvânt, acuzatul Bazil Gruia, a declarat: La vânătoarea crâncenă din 1907 nu s-au împuşcat dihănii sau câini vagabonzi ci oameni…S-a trecut la răzbunări şi execuţii bizare, la împuşcări de simpli bănuiţi, de copii, femei şi moşnegi, care nici n-au putut participa la răscoale… Cum se poate deci împăca sensibilitatea noastră latină cu aceste orori care au stropit cu sânge inutil lupta spre mai bine a păturii noastre rurale?

                Procesul s-a încheiat la 1 Decembrie 1930, Tribunalul din Cluj declarându-l pe Bazil Gruia “vinovat de delictul de calomnie prin presă” şi condamnându-l la 15 zile de închisoare corecţională, ca pedeapsă principală, precum şi la 3000 lei pedeapsă pecuniară, cu suspendarea pedepsei”. Dar opinia publică şi presa au reacţionat în favoarea condamnatului, fapt ce a determinat ca, în final, Bazil Gruia să beneficieze de o graţiere generală.

            Absorbit apoi de indeletnicirile profesionale de avocat, ca membru al Baroului avocaţilor din Cluj, abandonează atipic, ostentativ, creaţia literară, pentru o perioadă de aproape 40 de ani, suficientă pentru a-şi schimba stilul, maniera şi tonul de romantic întârziat, demonstrând cu aplomb capacitatea de adaptare la noile formule poetice, expresioniste, neo-moderniste.

            La vârsta de 59 ani, practic într-o a doua viaţă, reapare pe scena literaturii române cu volumele de mai jos (publicate cu mici excepţii la edituri din Cluj-Napoca) devenind membru al Uniunii Scriitorilor, dovedind că a dobândit o voce lirică mai personală:

            – „Arderea etapelor”, versuri, Bucureşti, 1968,

            – „Obsesia verii”, poeme, 1972,

            – „Blaga inedit – amintiri şi documente”, 1974,

            – „Patima albă”, poeme, 1976,

            – „Efigiile riscului”, versuri, 1978,

            – „Blaga inedit – efigii documentare”, vol.I,II, 1981,

            – „Incripţii pe tăbliţe de aer”, poeme, 1983,

            – „Fabulosul braconaj”, antologie, Editura Europa, 1984,

            – „Miraculoşii Alter Ego”, versuri, 1985,

            – „Infinitul de fiecare zi”, poeme, 1987,

            – „A patra dimensiune”, 1989,

– “Pelerin la Curtea Miracolelor”, 1991,

– “Copacul ascuns”, 1994,

– “Mixaje în timp”, Bucureşti, 1995,

– “Recviem pentru o iluzie”, 1995.

Volumele sale apasă decis pe voinţa unui modernism contemporan şi exprimă o simţire cvasifrenetică, nesăţioasă, precum şi dorinţa unui constructivism imagistic.

            A fost un prieten apropiat al cărturarului şi filozofului Lucian Blaga, căruia i-a dedicat mai multe culegeri de documente biobibliografice, şi pe care l-a avut oaspete la Ocna Mureş în anii 1950-51. Lucian Blaga a fost încântat de farmecul rustican al oraşului nostru. Bazil Gruia este fondator al Societăţii Culturale Lucian Blaga”, (Cluj 1990). Volumele de documente referitoare la viaţa şi opera lui Lucian Blaga (scrisori, mărturii, amintiri ale unor apropiaţi ai poetului) constituie un util instrument de lucru pentru specialişti şi un interesant dosar de existenţă pentru publicul larg.

În această “a doua viaţă”, aproape nimic din opera lui Bazil Gruia nu mai aminteşte de romanticul întârziat de odinioară, poetul dovedind odată cu înaintarea în vârstă nu doar o vitalitate (uneori exacerbată), dar şi capacitatea de adaptare la noile formule poetice, ceea ce i-a determinat pe comentatori să îl considere fie un „neoromantic orientat spre expresionism" (D. Micu), fie un exponent al „neobarocului, cu similitudini în poezia marelui poet spaniol Luis de  Gongora" (Ion Lungu).

Relaţiile apropiate cu Lucian Blaga ar fi presupus şi o influenţă a acestuia. Dar nu poate fi depistat în lirica lui Gruia fiorul metafizic specific creaţiei blagiene. Câteva sunt coordonatele poeziei sale, adevărate laitmotive depistabile în mai toate cărţile: credinţa numai în viaţa de acum (adică în timp, nu în eternitate), încrederea în harul său, de unde şi totala dependenţă de poezie („Ştiu, fără poezie aş păli"). Insidios, gândul morţii îl face să implore patetic amânarea sentinţei definitive: „Aş plăti Eternităţii tribut pentru cât îmi mai îngăduie din timpul de dincolo să mai rămân aici" (Fast cronologic).

            Dacă în volumul Efigiile riscului (1978), mai mult decât în cele anterioare, „puseurile" patriotice, fără valoare estetică, îşi găsesc locul într-un fel de proză mai mult sau mai puţin rimată (Baba Novac, Cap de răscoală, Vlad, Coşbuc şi 1907), în schimb, în Copacul ascuns (1994), pe lângă pregnantul presentiment al morţii (Capăt de drum), este invocată soţia sa, trecută în lumea umbrelor, dar prezentă dureros de viu în amintirea poetului. Sunt versuri delicate, care întregesc profilul unui artist sensibil, grav, încrezător în steaua sa, dar şi temător în faţa necunoscutului.

            În prefeţele unora din volumele poetului precum si în unele publicaţii literare găsim părerile unor confraţi contemporani cu el:

„Un evident salt calitativ, o marcantă evoluţie a unui poet scrupulos şi discret, dar care şi-a găsit sunetul, grav şi pătrunzător de violoncel L-aş numi pe Bazil Gruia, poetul „arderii etapelor” după titlul uneia din cărţile sale de poezie” (Şerban Cioculescu, 1976),

            „Cel mai bătrân tânăr poet al Clujului ni se prezintă cât mai complex cu putinţă, aşa cum întru amintiri, elanuri, temeri şi freamăte, duios, nobil, candid, îşi exprimă crezul…” (Nicolae Steinhardt, în Viaţa Românească, 1984),

            „Îmbătat excesiv de real, Bazil Gruia aspiră la o apoteoză existenţială, transparentă în cvasiintegralitatea poeziei sale… Nu aflăm aici o scriitură gratuită. Nici suprarealismul şi nici expresionismul nu o angajează, ci un vitalism ce se pune în valoare pe sine” (Gheorghe Grigurcu, în Dreptatea Literară, 1990).

            Nu voi uita niciodată timbrul grav, mărturisitor, cu care Bazil Gruia ne recita nouă, condeierilor din Ocna Mureş, crâmpeie din poemele sale. Îmi pare că şi azi îl aud: „Acesta sunt, prieteni… Nu pot fugi de mine. Acesta mi-e supraeul: sinele ereditar… Primiţi-mă prieteni, aşa cum sunt. Aşa cum voi dăinui. Aşa cum cu toţii vom dăinui întru nemărginire…” De fiecare dată, când rostesc numele lui Bazil Gruia (patriarh al stilului dens şi tulburător), conchid că domnia sa a înţeles din sensurile lumii ce alţii abia bănuiesc, şi a izbutit să cuprindă în sentimente ceea ce unora li s-a părut a fi intangibil… (Nicolae Dobra).

La un capăt de destin, în anul 1995, obosit pesemne de peregrinarea prin strălucirea auriferă a slovelor, dar împăcat că şi-a împlinit menirea terestră, poetul Bazil Gruia a trecut la cele veşnice, spre a-l întâlni acolo, în eternitate, pe marele său camarad, Lucian Blaga, şi pe toţi confraţii literaţi strămutaţi  în Pantheonul Muzelor.

            În 1995 a fost declarat cetăţean de onoare al oraşelor Cluj-Napoca şi Ocna Mureş.

                                                           Nicolae Dobra şi Mircea Aurel Ciugudean

       (pe baza unor materiale de pe Internet, în special www.crispedia.ro, www.caietesilvane.ro)