Silita, obiceiul de prinderea Postului Paştelui

Ziua silitei coincide în fiecare an cu începutul Postului Paştelui. Istoria silitei se pierde însă departe în negura vremii, în timpul bunicilor şi străbunicilor noştri.
În această zi, cei mai bucuroşi sunt copiii, deoarece ei sunt eroii zilei, aşteptând cu nerăbdare după-amiaza, când, împreună cu părinţii lor, încep să se adune în mijlocul satului pentru a-şi roti silitele.
Silita este, de fapt, o zdreanţă bine îmbibată în motorină şi strânsă cu sârmă, ca un ghem, căreia i se dă foc şi care, mai apoi, se învârte deasura capului. Cu mic cu mare, oamenii participă la slujba care, cu această ocazie, este oficiată de preotul satului.
Cele mai bune gospodine fac plăcinţele pentru toată adunarea, dar în meniu mai intră şi vinul fiert pentru bărbaţi şi sucul pentru copii.
După ce slujba ia sfârşit, se aprind silitele. Băieţii mai curajoşi încep să-şi arate priceperea la învârtitul silitei, timp în care copiii recită versuri scurte, ce au ca scop ironizarea deprinderilor negative ale cuiva sau chiar ale unor stări sociale condamnabile. Este declarat învingător cel căruia i se stinge ultimul silita.

„La Maria în poiată/ Stau câlţii să iasă afară/ Şi Maria după ei/ Oho, că-s câlţii mei! (strigătură pentru fetele leneşe); Mergi Mărie la mă-ta/ Ca să-ţi toarcă cânepa/ Că te bate soacră-ta! (strigătură pentru fetele măritate şi nepricepute la torsul cânepii)”. Copiii mai mici şi mai speriaţi se retrag în locuri mai liniştite unde învaţă şi ei să facă silite.

Forfota şi gălăgia încetează în clipa în care apar băieţii mai mari, deghizaţi în tot felul de personaje, care îi împrăştie pe oameni pe la casele lor.

După vreo trei ore, silitele încep, încet, încet să se stingă, iar copiii se retrag spre casă, rămânând în urma lor doar amintirile şi… uliţele goale.