Pe Mureș în sus, în căutarea aurului alb. 230 de ani de la semnarea ”Certificatului de naștere” al orașului Ocna Mureș

Pentru fiecare dintre noi, documentul de referință din arhiva personală este certificatul de naștere. La fel și pentru o localitate și comunitatea umană aferentă, evenimentele de istorie locală se raportează cronologic la prima atestare documentară.

Mulți dintre cititorii acestor rânduri cunosc faptul că anul 1791 este borna de început a istoriei noii localități miniere salinifere Ocna Mureș, menționată în documentele istorice incipiente sub numele Marosakna, Marosujvarakna sau Miereschall.

În acest articol, ne propunem să aducem noi informații și detalii istorice despre evenimentele premergătoare anului 1791 și să încadrăm aceste evenimente într-un context mai larg.

1.  De la Tabula Pentingeriana, la Harta Josefină

Din antichitate s-au păstrat două documente cartografice pe care sunt reprezentate drumurile și localitățile mai importante din Dacia romană. Prima hartă a fost întocmită de geograful grec Ptolemeu, a doua mai cunoscută este Tabula Peuntingeriana, o copie a unei hărți romane din secolul IV d. Chr.

Pe ambele documente, între Brucla (Aiud) și Potaissa (Turda) este localizată asezarea SALINIS, primul toponim din istoria României care sugerează în mod explicit o legătură cu zăcămintele de sare aflate în zonă.

Pentru administrația romană din Dacia, sarea reprezenta a doua sursă naturală ca importanță economică, după aur.

Atenția acordată de împărații romani exploatărilor salinifere este demonstrată și de prezența așezărilor militare în vecinătatea salinelor.

În apropiere de Salinis, la Războieni-Cetate, a existat timp de aproape 150 de ani (sec II-III d. Chr.) un castru în care au fost cantonate importante trupe de cavalerie. Majoritatea soldaților erau recrutați din rândul triburilor germanice așezate la gurile Rhinului pe teritoriul Olandei de azi și erau cunoscuți sub numele de batavi. Buni înotători și antrenați în forțarea cursurilor de apă, batavii au supravegheat extragerea, încărcarea și transportul sării cu plutele pe râul Mureș până la Apulum.

În timpul stăpânirii romane în Dacia, în jurul salinelor s-a dezvoltat o rețea de așezări civile romane la Uioara de Jos, Uioara de Sus, Noșlac, Șpălnaca, Hopîrta și Turdaș. Diversitatea artefactelor romane descoperite în aceste localități confirmă existența lor. La Medveș, în anul 1990, s-a descoperit un tezaur cu 180 de monede romane.

După abandonarea Daciei de către administrație și armată, retrase în sudul Dunării, timp de 15 secole (275- 1791) încetează orice exploatare a vechilor saline romane, organizată sistematic de vreun centru de putere politică.

În documentele de istorie medievală emise în cancelariile regilor maghiari până la 1541 și ale principilor transilvani ( 1541- 1699) sunt menționate pentru Transilvania numai salinele Turda, Dej, Cojocna, Ocna Sibiului și Sic (jud. Cluj), fără vreo referire la Ocna Mureș.

Timp de aproape un secol (1699- 1791), nici chiar birocratica administrație austriacă instaurată în Transilvania nu s-a arătat interesată de redeschiderea salinelor. Pe prima hartă militară a Translivaniei, cunoscută sub numele de Harta Iosefină (1769- 1773) în perimetrul vechilor exploatări de sare putem citi “Ruiniert Salz- Gruben- Okne” și în numele pârâului Banța, care se varsa în Mureș.

Doar două decenii (1771- 1791) vor mai trece până când ceea ce părea încremenit de secole în timp va cunoaște o nouă viață datorită sării, “produsul celor mai puri părinți: Marea și Soarele”, după aprecierea matematicianului Pitagora.

În continuare vom cunoaște numele celor cinci înalți funcționari ai Imperiului Austriac, profesioniști în arta mineritului, implicați într-un proiect de reorganizare a economiei sării în Transilvania.

Munca în teren, documentația științifică și argumentele greu de combătut au fost decisive pentru a convinge Cancelaria Aulică de la Viena de importantă economică a uriașului zăcământ de sare pe care l-au exploatat în antichitate romanii.

2.   Pe Mureș în jos și în sus în căutarea aurului alb.

Sinteza proiectului întocmit de Procopp Wenzel Lhotka

Nu s-au stins încă bine ecourile răscoalei lui Horea (1784-1785) și trei dintre cei cinci fondatori ai noii așezări miniere demarează punerea în practică a proiectului de reorganizare a economiei sării. Principiul de baza de la care s-a plecat era legat de reducerea cheltuielilor generate de transportul sării pe uscat prin înlocuirea acestuia cu transportul nautic, în special pe râul Mureș. Ideal pentru realizarea proiectului era și localizarea unor zăcăminte de sare cât mai aproape de Mureș.

În acest sens, inginerul minier Aloissius Rusbazki și inginerul topograf Iosif Frendl supravegheați de administratorul superior minier Procopp Wenzel Lhotka încep lucrările de foraj. Mai întâi se deplasează în aval de Aiud în ideea de a găsi sare cât mai aproape de Partoș, unde se afla un port și oficiul de depozitare a sării. Burghiele sunt prea puțin rezistente pentru a atinge zăcământul de la Totoi, lângă Sântimbru.

În primăvară anului 1787,aceiași trei căutători de sare se îndreaptă în amonte de Aiud, spre Ocna Mureșului. Cercetările, documentația fiecărui foraj, măsurătorile și degajarea vechilor ruine au durat patru ani (1787- 1790).

Procopp W. Lhotka avea suficiente argumente pentru a întocmi un raport de 58 de pagini cu 19 puncte, dintre care primul punct era și cel mai important. Acest document a fost publicat și analizat de istoricul și arhivistul Ioan Dordea în anul 1980, în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie, Cluj Napoca, sursă din care ne-am inspirat și noi.

Primul punct se referă la necesitatea valorificării zăcământului de sare de la Ocna Mureș, zăcământ despre care Lhotka spune că s-a descoperit recent și se află în situația fericită de a fi foarte aproape de apele Mureșului. Lhotka este chiar contrariat și mirat de faptul că “funcționari iscusiți din domeniul exploatării sării nu și-au propus până în 1787 să efectueze cercetări serioase pentru extragerea prețiosului mineral, oferit cu atâta dărnicie de natură, aflat chiar în apropierea unui rău navigabil cum este Mureșul.”

Lhotka propune ca ,,funcționari pricepuți în domeniul mineritului să cerceteze documentația referitoare la această zona prin efectuarea unor foraje complete pentru a stabili în mod concret dacă și în ce mod exact ar fi util să se deschidă la Ocna Mureșului o exploatare a sării sau să se stabilească din ce motive se renunta mereu la deschiderea acestei exploatări”.

În data de 31 decembrie 1790, Lhotka depune proiectul la Inspectoratul General Minier și Salinar din Zlatna spre cercetare și avizare.

O copie a acestui document istoric se află înregistrată cu numărul 49/ 1791 în Fondul Tezaurariatului minier al Transilvaniei, la Direcția Arhivelor Naționale Cluj Napoca.

3.    17 februarie 1791 – avizarea proiectului propus de Procopp W. Lhotka

A patra personalitate, decisivă în analiză și avizarea proiectului redactat de Lhotka, a fost consilierul superior al Cancelariei Aulice de la Viena, Franz Iosif Muller, care îndeplinea și funcția de inspector minier șef al Inspectoratului din Zlatna. F. I. Muller era un respectat specialist în domeniul mineritului. Avea o pregătire academică, era autor de lucrări în domeniul geologiei.

Superiorul lui Lhotka laudă munca depusă de acesta și apreciază demonstrația făcută în legătură cu economisirea de către stat a 109 000 florini prin renunțarea la transportul sării pe uscat de la Turda, Cojocna și Ocna Sibiului la Albă Iulia și folosirea sării de la Ocna Mureș, transportată mult mai ieftin pe râul Mureș.

În principiu este de acord cu propunerea lui Lhotka, având rezerve doar în privința transportului, deoarece Mureșul la Ocna Mureș avea o adâncime mică, insuficientă pentru folosirea corăbiilor.

Cancelaria Aulică de la Viena avea mare încredere în expertiza consilierului F. I. Muller și dispune continuarea lucrărilor de forare începute de inginerul Aloissius Rusbazki încă din anul 1787, împreună cu Lhotka. Aceste lucrări s-au soldat în final cu rezultate foarte bune.

Documentul avizat în 17 februarie 1791, în mod special punctul 1, referitor la Ocna Mureș, poate fi considerat “certificatul de naștere” și documentul de atestare istorică a noii așezări miniere de pe Mureș. Să mai remarcăm faptul că în același an, 1791, groful Mikes, care a donat locul pentru deschiderea minelor de sare, avea la reședința sa din Uioara de Sus un invitat de seamă, pictorul Joseph Neuhauser din Sibiu. Impresionat de frumusetea castelului, acesta îl pictează într-un frumos tablou în ulei, operă de artă aflată în custodia Muzeului de Artă Națională Cluj Napoca.

4.   ,,Sărătura”, un loc predestinat pentru deschiderea minelor Iosif și Francisc

În anul 1792, au început lucrările de trasare ale exploatărilor salinifere subterane, deschizându-se două puțuri de exploatare. Pentru prima dată s-a pătruns în interiorul masivului. Exploatările romane s-au făcut doar la suprafață în antichitate.

Misiunea istorică de a deschide cele două exploatări i-a revenit inginerului topograf Gyorgy Meszaros din Beiuș, cel de-al cincilea și ultimul dintre fondatorii localității Ocna Mureș.

Solemnitatea momentului deschiderii minei Iosif este marcată pe o placă cu inscripția ,,FUNDATA ANNO 1792. DIRIGENTE GEOMETRA MESZAROS”.

Un lucru interesant care ne-a atras atenția se referă la numele locului pe care s-au deschis primele exploatări subterane. Dacă privim cu atenție schița topografică întocmită de G. Meszaros în anul 1794, observăm scris cu majuscule ,,SZARATURA”.

Acest toponim românesc are la origine cuvântul latin ,,SALATULA” și s-a format prin fenomenul fonetic numit de lingviști rotacism, care constă în transformarea consoanei intevocalice ,,l” în ,,r”.

Este impresionantă memoria mentalului colectiv, care păstrează la o distanță cronologică de 15 secole, de la părăsirea Daciei de către romani, numele românesc al locului derivat direct din limba latină.

5.    Ocna Mureș după 34 de ani (1791- 1825)

Un El Dorado în inima Transilvaniei

Trei decenii au fost suficiente pentru ca noua localitate să-și creioneze o arhitectură modernă cu o geometrie perfectă în aliniamentul străzilor și să se impună prin infrastructura instituțiilor administrative, culturale și religioase.

Prima recunoaștere a importanței economice a localității și a performanțelor administrației locale în organizarea salinelor s-a materializat prin înființarea de către Cancelaria Aulică de la Viena a Inspectoratului Minier al Salinelor din Transilvania, al cărui sediu s-a stabilit în 1796 la Ocna Mureș. La Zlatna a rămas doar Inspectoratul Minier Metalifer.

Primul administrator al salinelor din Ocna Mureș a fost numit Aloissius Rusbazki cu o experiență îndelungată în conducerea salinelor din Maramureș și a celei din Dej.

Pentru demararea lucrărilor în subteran, au fost aduși mineri din Dej și Cojocna. Ei au format primul nucleu demografic al localității. Lor li se adaugă locuitori români și maghiari ai satelor vecine: Uioara de Sus, Uioara de Jos, Cistei, Micoșlaca, așezate pe domeniul familiei nobiliare Mikes.

Facilitățile acordate de administrația salinelor erau numeroase: teren gratuit pentru locuință și grădină, salariu, scutiri de dări și impozite, haine și alimente gratuite pentru angajații salinei. Așa se explică creșterea demografică rapidă. Ocna Mureș a devenit în scurt timp o localitate atractivă pentru coloniștii din diverse provincii ale Imperiului Austriac: cehi, slovaci, polonezi, bosnieci, croați. Acestora li se adaugă o comunitate incipientă de evrei, care a contribuit la devoltarea comerțului cu diverse produse.

Într-un timp scurt, Ocna Mureș devine o localitate multietnică și multiculturală. În peisajul local se înalță bisericile româno-catolică și greco-catolică, marcate pe cartografierea așezării din 1825.

Din anul 1811 funcționează primele școli confesionale în limba română și maghiară, întreținute de cele două comunități majoritare în localitate.

În premieră, în istoria mineritului sării din Transilvania, la Ocna Mureș s-au folosit camerele subterane trapezoidale și nu cele în formă de clopot specifice salinelor medievale.

Noua tehnică de extracție, munca salariată, angajarea, chiar și a unor muncitori zilieri plătiți cu 15 creițari pe zi, calitatea sării, apropierea de Mureș au făcut ca în anul 1815, cantitatea de sare extrasă la Ocna Mureș să fie mai mare decât cantitatea extrasă din toate celelalte saline transilvane la un loc.

Validarea proiectului lui Lhotka, din 1791, s-a dovedit a fi benefică pentru statul austriac. Cu sarea extrasă la Ocna Mureș se aprovizionează Banatul, Ungaria de Sud și provinciile balcanice. Producția în celelalte saline- Turda, Dej, Cojocna și Ocna Sibiului- a scăzut, iar salina Sic s-a închis.

Intereseul pentru cunoașterea noii localități depășește granițele Imperiului Austriac. În anul 1818, exploatările de sare de la Mureș- Uioara- sunt descrise de diplomatul englez Richard Bright într-o carte apărută la Londra ca fiind ,,Cele mai mari și mai bine conduse dintre cele sase saline din Transilvania”. Sarea foarte curată este expediată rapid pe Mureș cu plutele până la Szeged, în Ungaria. Anual se extrageau peste 20 000 tone de sare, după cum consemnează Bright în cartea sa.

Într-un tratat de geologie și mineralogie tipărit la Paris în 1822, minele de sare de la Ocna Mureș sunt menționate alături de cunoscuta salină Wieliezka din Polonia.

Interesul străinilor care vizitează nouă localitate se datorează arhitecturii impresionantelor galerii săpate de mineri (șovagăi) în stâlpul de sare adâncit în scoarță Pământului până la 2000 de metri.

Poate este prea pretențios să-i numim turiști, dar acești călători moderni italieni, francezi, germani, englezi și maghiari lasă mărturii scrise despre o lume care, privită din perspectiva celor 230 de ani trecuți, ni se pare ireală.

Și totuși ea a existat cândva chiar aici lângă noi, aproape, foarte aproape de noi.

                                                                   Prof. Pantilimon POPOVICI

                                                               Prof. Elena CĂRUNTA