Vremuri şi vremuri…

Motto: Oraşului meu

„Ce bine-a fost când a fost rău:

Muream pe-atunci de dorul tău; (…)

Ce rău e azi când este bine:

Când nu mai mor de dor de tine”.

Nicolae Dabija

Pe Uliţa Mică din satul Ciunga de odinioară, astăzi strada Libertăţii din cartierul Uioara de Jos, pe la mijlocul ei, consăteanul meu, Aurel Păcurar, şi-a ridicat o casă falnică de adevărat gospodar. Bun meseriaş la Uzinele sodice din Ocna Mureş, dar şi agricultor pe măsură, Aurel reuşea, toamnă de toamnă, să-şi umple coşerele cu produce agricole, în special porumb şi grâu. De asemenea, deţinea o suprafaţă apreciabilă de viţă de vie nobilă, iar vinul obţinut era de o calitate superioară.

Aşa se face că, la îndemnul şi rugăminţile unor prieteni, îi trecem pragul pentru a procura o damigeană de vin necesară sărbătoririi onomasticii unuia dintre ei. Îi fac cunoştinţă, rând pe rând, cu Tavi Nicoară, Bubu Pădureanu şi Radu Horea. Fără să stea mult pe gânduri, Aurel coboară în pivniţa casei şi se întoarce cu damigeana şi o găleată pline ochi cu vin. Suntem rugaţi să gustăm din licoarea alb-rubinie, cu un gust de busuioacă, numai bună de pupat şi apoi de băut. Timpul parcă zboară, iar noi devenim tot mai vorbăreţi. Încercăm să îngânăm un cunoscut cântec popular din zona noastră. Numai că sare minunata noastră gazdă, Aurel, care ne atrage atenţia să nu cântăm prea tare că-i deranjăm câinele şi ne poate chiar ataca. Discuţiile continuă într-o atmosferă destinsă, veselă chiar. Îl oprim pe Aurel să mai intre în pivniţă pentru a umple încă o dată vasul golit de noi. În drum spre casele noastre, colegii au avut numai cuvinte de laudă la adresa ciunganului Aurel pentru modul în care ne-a omenit. Dar şi Aurel, la rându-i, s-a lăudat la cunoscuţi zile în şir cum că i-au trecut pragul casei patru studenţi dintre care doi ficiori de popă.

După terminarea cursurilor universitare, doar Tavi Nicoară s-a întors în oraşul natal Ocna Mureş, devenind unul dintre cei mai apreciaţi profesori de matematică din urbe şi nu numai. Bubu Pădureanu a rămas la Târgu-Mureş ca profesor de educaţie fizică, iar doctorul Horia Radu s-a stabilit în nordul ţării, la Satu Mare. Au trecut mai bine de patruzeci de ani de la intrarea noastră în producţie, cum bine se spunea la acea vreme, timp în care ne-am întâlnit foarte rar în localitatea de baştină. Aici deschid o mică paranteză pentru a arăta că oraşul copilăriei şi tinereţii noastre, Ocna Mureş, a fost secătuit, după anul 1990, devenind la ora actuală drept oraş închis. Autorităţile locale, judeţene şi chiar centrale şi-au dat mâna şi au reuşit să pună pe butuci Combinatul de Produse Sodice, Mina de sare, Fabrica de fermentare a tutunului şi alte unităţi economice, cu toată opoziţia oamenilor locului. Dar cea mai mare lovitură dată acestei străvechi aşezări a fost închiderea spitalului orăşenesc, spital la care erau arondaţi aproape treizeci de mii de suflete. Am închis paranteza.

Mai zilele trecute, ajungând la Ocna Mureş, mă întâlnesc aproape întâmplător cu Horia Radu. Ne retragem undeva, în piaţa veche a oraşului, unde preţ de două, trei ore depănăm amintiri care ne-au marcat viaţa. Bun cunoscător al situaţiei politice, dar mai ales a celei economice actuale din ţara noastră, colegul meu nu uită să revină la perioada muncită împreună la Combinatul de sodă, perioadă când această unitate industrială producea în mare parte pentru export. Părăseşte uzina şi urmează Facultatea de medicină veterinară din Cluj-Napoca. La începutul anilor ’70 devine medic veterinar, meserie ce îi vine ca o mănuşă, el fiind un mare iubitor de animale, un om milos şi foarte sensibil la durerile altora. După terminarea studiilor este repartizat la Întreprinderea de stat pentru creşterea şi îngrăşarea porcilor din Satu Mare, unitate ce creştea anual aproape o sută de mii de capete. Urcă toate treptele profesionale, de la şef de fermă, medic şef, până la director. Se înhamă la conducerea acestei mari întreprinderi şi obţine rezultate apreciabile până în anul 1990, an în care a trebuit să facă loc la alţii, care au devenit peste noapte mari democraţi, dar şi foarte vocali. Fără să stea pe gânduri părăseşte unitatea care, în scurt timp, îşi închide porţile. Oameni de bună credinţă din întreprindere au venit la fostul director de mai multe ori să-l roage să se întoarcă la vechiul loc de muncă pentru a salva ce se mai putea salva, dar au fost refuzaţi. Iar cei care au urmărit distrugerea economiei noastre naţionale au mai bifat închiderea unei întreprinderi de bază a agriculturii sătmărene. Păcat, mare păcat. Poate nu o să ştim niciodată adevăratul vinovat de distrugerea fără precedent a industriei, a economiei româneşti, în general.

Vizibil abătut, dar complet derutat de întorsătura lucrurilor, de rapiditatea cu care dispar unităţi agricole de frunte ale judeţului, medicul veterinar Horia Radu găseşte, într-un târziu, modalitatea de a se ocupa din nou de sănătatea animalelor. Sprijinit, dar mai ales lămurit, de foştii colegi de fermă, deschide un cabinet şi o farmacie veterinară. Acum, se trezeşte de dimineaţă, ştiind că animalele de companie bat deja cu lăbuţele pentru a le deschide uşa. Din patosul cu care vorbea despre preocuparea actuală s-a desprins satisfacţia medicului veterinar Horia Radu de a depista şi vindeca, în continuare, diferite boli la o diversitate de necuvântătoare.

Ne despărţim cu acelaşi gând: să prindem şi să trăim vremuri mult mai bune.

Articol apărut în Flacăra lui Adrian Păunescu – martie 2014