Ioan Coman, pictor: „Pot spune că am îmbătrânit în Casa Domnului.”

L-am cunoscut pe domnul Ioan Coman într-o dupămasă de septembrie. Nu a trebuit să strig sau să bat la ușa dânsului; mă aștepta, stabilisem de ceva zile întâlnirea. Mi-a deschis cu emoții poarta și m-a condus în casă unde i-am întâlnit soția, o femeie plină de viață, cu un zâmbet larg și cu o ospitalitate care te făcea să te simți ca acasă.

            Am început să discutăm și am rămas uimită de sinceritatea și dragostea cu care povestește despre munca pe care o face. „Pictura mi-a plăcut de mic, de la grădiniță. Am făcut gimnaziu și liceul, însă la 19 ani am mers în armată. Am fost depistat că făceam portrete și mi s-a dat un atelier; toată armata am pictat. Îmi amintesc că a venit un ofițer și mi-a cerut să pictez Cina cea de Taină. Am pictat-o dar s-a aflat și am fost mutați disciplinar; nu aveam voie să pictăm tablouri cu teme religioase. Între 1981 și 1985 am fost membru al «Asociației Pictorilor Amatori din Cluj». În 1985 am mers la Școala Populară de Artă, la clasa profesorului Florian și am absolvit în 1987. Între 1985-1988 m-am pregătit cu cei mai buni profesori din Cluj, profesorul Zbârciu Ioan, Cadar și Baciu. Îmi luam concediu de la Turda și mergeam la Cluj și învățam de dimineața până seara. În 1988 am dat la Institutul de Artă, am trecut un examen dar al doilea nu, eram 7-8 tineri pe un loc.”

            La început nu a fost ușor, nu poate fi ușor, ca începător să intri într-o biserică și să știi că fiecare colț tu trebuie să-l pictezi, însă cu dragoste de muncă domnul Coman își amintește: „La început mă speriam dar când începi să lucri și vezi zi de zi ce rămâne în urmă, te bucuri. Îmi amintesc că spunea cineva că ochii te sperie însă mâiniile te îmbucură. Pot spune că am îmbătrânit în Casa Domnului. Să mă nasc de 3 ori tot pictor m-aș face. Îmi place, trec în alt spațiu, petrec alt timp. Ascultăm muzică bună când lucrăm, ascultăm Trinitas, Renașterea, Beethoven și alții. Mănânc că trebuie să mănânc dar de multe ori sunt cu pâinea într-o mână și cu pensula în cealaltă.”

            E la a 7-a biserică acum iar în Octombrie speră să o înceapă pe cea de-a 8-a. „Am pictat 14 iconostase. Prima biserică am pictat-o la Fărău în 1995-1997, apoi la Sântul (Reghin) în 2000, la Ocna Mureș între anii 2002-2004 la părintele Curșeu, Henig(Alba)  iar acum pictez la Coșlariu Nou. În 2010 am avut plăcerea de a picta cu fiul meu Adrian la Odverem, Lopadea.  Am pictat și la Primăria din Turda, Cheile Turzii de 3 metri. Tot la Turda am pictat și la o biserică penticostală condusă de Mircea Deteșan. Acolo am pictat «Peisaj din Bavaria»; în plan îndepărtat munții iar în plan apropiat apa care curge în locul unde ei botează. Eu cred că Dumnezeu este universal și de aceea nu a contat că pictez la ortodoxi, catolici sau penticostali. Eu mă gândesc că e important să-L ai în suflet! Am pictat deasemenea și în casa de copii din Sebeș. În 2012 am avut onoarea de a picta în biroul IPS la Irineu Arhiepiscopoul al Albei Iulia iar totodată în sedința arhiepiscopală s-a hotărât ca portretele Arhiepiscopului Irineu și a Patriarhului Daniel să fie pictate de mine. ”

            A început de la reporoduceri și acum se poate mândri că are picturi în toată lumea:„Nu am mai vrut să fac reporoduceri. Am tablouri în New York, Miami, Italia, Australia și în alte țări. Mereu și mereu îi spuneam soției că gata, de acum nu mai vindem însă ajungeam să avem nevoie de bani și aveam comenzi așa că le vindeam.”

            A moștenit talentul de la un văr dulce de-al mamei, fost mare pictor în București. „În anul  IV am mers la el două săpămâni să fac practică. Am căutat să profit și să învăț tot. Acum mă bucur că ambii copii mi-au moștenit darul deși nici unul nu profesează în domeniu. Eu aș fi vrut să meargă la arte pentru că talent au dar e important să urmeze ce le place, calea lor proprie. În meseria asta trebuie să-ți placă. Orizontul lor era mult mai larg la arte dar și-au urmat drumul. Însă adolescenții fiind, pictau!” a afirmat domnul Coman îndreptându-și privirea spre unul dintre tablourile din cameră care era pictat și semnat de fiica lui, Eliza.

            A început să lucreze la biserici abia după ce copiii au început să crească. „Când erau  copii mici n-am vrut să fac așa ceva. Mi-a plăcut să fiu în mijlocul familiei; sunt familist convins. Cred că familia e cea mai mare realizre. Am avut biserici de pictat aproape și de multe ori când erau mici eu lucram la șevalet iar ei se jucau pe lângă mine.”

Pictează în stil bizantin, păstrează stilul simplu fiind conștient că simplitatea caracteriza perioada Mântuitorului: „Pictez în stil bizantin, cu pigmenți italieni și francezi. Aceasta îmi oferă o imagine mai plastică a picturii bizantine în comparație cu pictura clasică fiind o pictură suprarealistă, tridimensională; se pune accentul pe proporții, volum. În timp am realizat că pictura de stil neobizantin, de stil ortodox exprimă mai multă divinitate – prin simplitate –  fiind foare stilizată. Sfinții sunt reprezentați pe pereți mai slabi, trăind în rugăciune cu Isus. Pot să spun că pictura murală e artă sacră.”

            Lucrează cu drag și de aceea pentru el nu contează că afară e întuneric, deși programul normal e de 8 ore, al lui trece și de 14 ore. „Programul e de 8 ore dar de obicei lucrez 14-15 ore. Am pățit și să trec de 18 ore. Sunt conștient că totul trece prin bani. Odată ce ai pus pensula jos nu mai vin banii. Lucrez din necesitate dar dacă aveam o avere sau ceva aș fi lucrat mult mai ieftin. Mă doare când văd că pictorii nu sunt susținuți. Ei ar trebui susținuți pentru că fac lucrarea Domnului. De când copiii au plecat la Cluj am luat-o pe soție cu mine, e mult mai plăcut să lucrăm împreună. Acasă venim când vin copiii, însă în timpul săptămânii stăm unde lucrăm; e bine să fi unde lucrezi. De multe ori mi s-a întâmplat ca să termin lucrul pe ziua respectivă și înainte să sting lumina să văd un spațiu care trebuia retușat și atunci mă apucam și uitam că e seara.”

            Letiția, soția dânsului, o femeie deschisă și plină de viață care m-a uimit încă din primele minute petrecute împreună a afirmat: „E un perfecționist. Îl ajut cu tot ce pot, fac lucurile mărunte după care el mai vine cu finisatul. Are mare încredere în rutina de zi cu zi și pot spune că are putere de lucru cât duce trenul.”

            Nu și-a luat ucenici însă crede în propășirea acestei munci. „Mi-ar fi plăcut să am un cerc de pictură sau un atelier în care să învăț pe unii copii, însă nu aș mai fi putut lucra la biserici iar eu cred că pictura de biserici are un viitor minunat. Mie, cel puțin, îmi dă o stare de bine, sunt cu gândul la El când pictez. Sunt împăcat când adun sculele și toată lumea îmi mulțumește și văd scenele din Biblie desenate frumos.”