Laudă casei! Laudă mamei!

Ileana Bucurenciu mă numesc şi m-am născut acum 70 de ani în Comuna  Ocna Mureşului (aşa se numea pe-atunci),  pe strada Abatorului, la nr. 34, chiar lângă abator, tata fiind medicul veterinar al ţinutului ( ţăranii din 17 sate  îl aveau alături în nevoile lor de gospodari). Casa mea are acum acelaşi număr, dar …s-a mutat la mijlocul străzii, construită fiind la sugestia clienţilor tatei, proprietari de cai care au cărat tot ce era de cărat pentru ridicarea ei: nisip, pietriş, lemn, cărămidă etc, etc. Gratis, fireşte, că doar nu căutau „ loc de muncă „  ci să-l cinstească pe  Dom’ Doctor,  care nu uitase că era fiu de ţăran şi le înţelegea preabine necazurile.  Casa mea este acum locuită de o familie aleasă, maghiari cu suflet de români ( să nu cumva să se înţeleagă greşit: nu că sufletul de român ar fi deosebit ci că,  de când mă ştiu,  în Ocna Mureş  românii şi ungurii s-au simţit fraţi!!!), care  fac parte din biografia mea de aproape un deceniu şi care m-au oblojit  când veneam sleită de străinătăţi! Căci stau acum în Spania. Am stat  o vreme în Cuba ( unde o bursă – nedorită – mi-a adus un soţ nicicând visat), dar …sunt  mereu, oricând şi totdeauna în Uioara!

Peste câteva zile  – în ajunul Buneivestiri! – se împlinesc 16 ani de când cea care m-a născut a plecat la cele veşnice. Acum doi ani dorul de ea, şi „de-acasă”, m-a făcut să scriu un articol pentru un ziar românesc din Madrid închinat nu numai  ei ci tuturor mamelor ! Celor care au ştiut să aleagă „partea cea bună, care nu se va lua de la ele”. La îndemnul prietenei de-o viaţă   Mia – Marcu, ca uioreancă, Dipşe ca …bucureşteancă / maramureşeancă  –  m-am gândit să vi-l transmit, cu speranţa că o să vă aducă bucurie şi folos. Iată-l:

Mama mea era casnică!!!

Mama mea era casnică. Dar ce casnică!!! Dintre cele care fac din casă palat. Nu în sensul material al cuvântului ci în cel valoric. Casa – casă şi masa– masă, spune o vorbă înţeleaptă românească, prin care se arată că lucrurile sunt aşa cum trebuie să fie. Cum adică? Echilibrate, la locul lor, la timpul lor. Como Dios manda, ar spune spaniolul. 

Cine mai poate spune astăzi aşa ceva? Acum, când femeia nu mai este ţintuită la tigaie şi la ţânci, ci i s-a dat libertatea de a ieşi din ţarcul casei în arena cea mare a societăţii, ea este medic, inginer, profesor, judecător, strungar, lăcătuş, electrician etc. etc. etc… Tot ce vrea şi ce… nu vrea! E extraordinar să fii una din astea – sau chiar mai multe!  E nemaipomenit să te poţi simţi, în sfârşit,  egală cu… egalul tău, să-ţi poţi dezvolta întreaga  capacitate de care dispui, să-ţi poţi înmulţi  talanţii pe care ţi i-a dat Dumnezeu! Nimeni nu se mai îndoieşte astăzi, în lumea noastră civilizată, de faptul că o femeie este nu doar la fel de capabilă ca un bărbat, ci, în nu puţine cazuri, se dovedeşte chiar superioară.

Dar s-a gândit oare cineva care e preţul acestei emancipări,  cu ce se plătesc  toate aceste… avantaje, aceste… câştiguri, aceste… victorii? S-a gândit careva dintre noi  vreodată că în timp ce studiem sau profesăm una din aceste meserii pentru care am studiat, pierdem ceva ce mamele şi bunicile noastre, demodate, neemancipate, aveau din plin? Ceva esenţial, care le făcea nu egale cu bărbatul ci chiar superioare, deşi ele nu-şi dădeau seama, sau, dacă  îşi dădeau seama, nu aveau timp să o spună sau pur şi simplu nu socoteau important să o spună! Aveau simţul menirii lor, fără să teoretizeze, fără ca cineva să le fi convins de asta. Aşa pomeniseră de când lumea şi aşa făceau şi ele, cât puteau de bine. Pe spinarea lor purtau întreaga povară a casei, cu treburile mici şi chiar mari ale gospodăriei, dar mai ales cu creşterea pruncilor. Fără să ştie, ştiau că aveau o misiune de îndeplinit: aceea de a duce viaţa mai departe. Ştiau, fără să  ştie, că ele sunt stâlpul. Fără ele, familia se năruia. (Nu degeaba cuvântul “femeie” provine  din latinescul  “familia”).

Eu una nu m-am gândit. Am crezut pur şi simplu că totul merge de la sine, că a întemeia o familie este doar contextul  –  complex, ce-i drept – pentru a mă realiza pe plan profesional. Şi m-am pomenit în faţa unei realităţi cu totul deosebite de ceea ce-mi închipuisem eu. Învăţată acasă ca lucrurile să se facă simplu, parcă de la sine, credeam că treburile casei – gospodăria şi copiii – nu au nevoie de un timp anume – şi încă mult! Şi nici de cunoştinţe, sau mai degrabă calităţi, speciale. Credeam că orice femeie e casnică prin naştere. A completa de exemplu într-un formular căsuţa referitoare la profesie cu “casnică” mi se părea a fi echivalent cu lipsa de profesie; probabil chiar asimilam cuvântul cu “obiecte casnice” sau “industrie casnică”, adică ceva ce s-ar putea defini mai degrabă prin carenţă, prin lipsă de importanţă, ceva ce nu ar ajunge la o categorie semnificativă din punct de vedere social, şi nicidecum  ceva de o bogăţie extraordinară. Ce amarnic mă înşelam! Şi cât de scump aveam să plătesc această înşelare! Eu, dar mai ales ai mei, şi în primul rând copiii!

Nu eram pregătită pentru viaţa de familie, pe care o doream din tot sufletul dar a cărei responsabilitate nu avea încă ecou real în conştiinţa mea. Împărţită între casă şi serviciu, între vocaţia de mamă / soţie şi cea de profesoară, am fost treptat supusă unei tensiuni pe care cu mare greutate, şi în foarte mult timp, am reuşit (oare chiar am reuşit?) s-o depăşesc. Mi-a fost cumplit de greu să înţeleg şi mai ales, să accept, că “cine aleargă după doi iepuri nu prinde niciunul”. Că nu se pot face două lucruri în acelaşi timp  (decât în cazuri cu totul excepţionale) şi că unul din ele trebuie – sau va fi în orice caz – sacrificat. Şi care va fi acesta? Desigur casa, căci acolo, în ea, lucrurile  nu se văd (deocamdată!), acolo, în ea  nu există un şef care să te dea afară (oare?), acolo, în ea eşti înţeleasă, întrucât “ai tăi te iubesc”. Toate astea sunt adevărate, până la un punct însă. Căci  realitatea “cu adevărat adevărată”, adică cea profundă, este alta. Locul unde eşti absolut necesară, unică, de neînlocuit e casa, e familia ta. De acolo nu eşti dată niciodată afară – ba dimpotrivă chemată, căci e mare nevoie de tine, oricât de nepricepută ai fi. Acolo eşti înţeleasă, dar acolo mai ales este cea mai mare nevoie de tine ca să înţelegi, căci cine altcineva, dacă nu TU, este balsamul care alină toate durerile? Acolo lucrurile vor ieşi la iveală, mai devreme sau mai târziu, nu din altă pricină decât pentru că “nicio minciună nu ţine o veşnicie”.  Şi a-ţi abandona – chiar şi cu cele mai bune intenţii – menirea esenţială, este echivalent cu o  minciună. Minciuna este contrariul adevărului iar pentru o mamă a privi în altă  parte decât înspre familia ei înseamnă  a  încălca adevărul, a trăda.

Îmi spunea nu de mult fiica mea: “În momentul în care eşti mamă toate celelalte trec pe un plan secundar”. Poate că sună egoist o asemenea afirmaţie dar ea exprimă de fapt o realitate adâncă de care prea puţine dintre femeile integrate în angrenajul social ţin seamă. “Mamă, iar pleci?”, îmi mărturisea deunăzi, cu durere, o prietenă, vorbindu-mi  despre fetiţa ei. Nu ieşea la plimbare, la distracţie sau la vreo întâlnire galantă, ci la lucru!  Că deh…, ne-am emancipat!

Am înţeles cu timpul cât de departe eram de adevăratul sens al cuvântului CASNICĂ. Spaniolii spun “ama de casa”. Chiar numai faptul că este un substantiv cu valoare deplină (nu un subtantiv derivat dintr-un adjectiv), dă  cuvântului altă greutate. Ca să nu mai vorbim de sensul pe care îl are acest substantiv: AMA, adică stăpână. Spuneam la început că mama transformase casa în palat. Asta face de fapt orice casnică ce-şi merită numele, orice bună gospodină, cum se mai spune, din ce în ce mai rar. (Păcat, căci  în felul acesta mai puteam simţi ceva din vechea demnitate, “gospod” însemnând în româna veche “domnesc”). Ea poate preschimba chiar o cocioabă în palat. Nu e doar o supoziţie teoretică ci în acest moment îmi vine în minte cineva foarte drag: Mariţi. Venea la noi  în fiecare an la Lăsata Secului ca să ne facă gogoşi. Cele mai bune din lume! Fusese bucătăreasă sau ajutor de bucătăreasă la Simion Mehedinţi şi era sfetnicul de nădejde  al mamei. Locuia într-o cămăruţă, care strălucea de curăţenie, deşi treceau pe acolo o mulţime de oameni, care mai de care mai cu treabă (era în incinta abatorului). Ea este pentru mine modelul de gospodină. Târziu mi s-a spus că era ţigancă.

Încet-încet cuvântul “casnică” a dobândit în conştiinţa mea valenţe pe care nici nu i le puteam bănui. Am înţeles  cu timpul că baza societăţii este CASA, că celula ei este familia, că acolo se plămădesc nu elementele unui conglomerat, care ar fi societatea, ci oamenii acestei lumi, persoane  unice,  inconfundabile.  ( Spunea cândva Pablo Casals marele violoncelist catalan, un lucru care m-a marcat: Educatorii – părinţii, profesorii – trebuie să inculce copilului ideea unicităţii lui; în felul acesta nimeni nu mai poate ucide pe altul, căci ar insemna să ucidă ceva unic!  Sau – continuând judecata: nimeni nu ar mai putea invidia pe altul. Ştiindu-se unic, cu o valoare intrinsecă, la fel ca şi celălalt, dar neidentic cu el, nimeni nu ar mai trebui să aibă vreun complex de inferioritate şi nici să simtă cumva invidie, de vreme ce el are ceva ce nimeni altul nu are!). Am  înţeles cât de nedreaptă este societatea noastră civilizată atunci când “emancipează femeia”, ca să spun aşa, obligând-o oarecum la asta, scoţând-o aproape forţat din casă! Nu că aş fi împotriva emancipării, Doamne fereşte! Sunt însă împotriva unei emancipări greşite, aparente, înşelătoare. Prin care, pe de o parte, femeia este de fapt, înrobită dublu: în casă şi în  afara  ei! Iar pe de alta, este  îndepărtată  de la menirea ei adevărată,  este deviată de la ceea ce o face unică: “meseria” de mamă. José Martí, Apostolul Cubei, vorbea de “meseria“ de om, pentru care trebuie pregătit copilul. Cu siguranţă că bazele le punea mama – cu cât mai pregătită pentru asta, cu atât mai bine pentru societate . Şapte ani de-acasă! Ştim cu toţii ce-nseamnă această expresie din popor, referindu-se mai ales la situaţia negativă. De ce oare? Pentru că lipsa lor, adică lipsa educaţiei din acei ani şi de acolo, din cuibul de dragoste şi caldură, îl împiedică pe om să  fie om de omenie. Ce de expresii pline de tâlc, de învăţătură! Iar noi fugim după teorii moderne şi de prin alte părţi.

 Femeia trebuie să se emancipeze, cu siguranţă, dar nu “aruncând  odată cu apa din copaie, şi copilul”. Ea trebuie să se descătuşeze de lanţurile care o împilează, nu de legăturile ce dau viaţă, ei şi celorlalţi. Emanciparea femeii înseamnă cultivarea ei şi uşurarea de sarcini, ce trebuie şi pot fi preluate de societate. Să i se ia  toată povara pe care de secole o poartă, nu copilul de care atâta nevoie are ea, dar mai ales el, viitorul cetăţean al lumii. Şi, aparent  uşurând-o, el să fie dus la creşă iar ea… la muncă!  Asta ca să dau un exemplu, poate dintre  cele mai  dureroase.

Cuvintele au viaţa lor, îşi schimbă sensul, într-o direcţie sau alta. Îmi vine acum în minte cuvântul “ţăran” care pentru mine a avut întotdeauna o conotaţie nu numai pozitivă ci una cu totul specială, rivalizând în modul cel mai efectiv cu acela de nobil. Acum vreo şapte ani, înainte de intrarea noastră glorioasă în Uniunea Europeană, cineva scrisese în “Român în lume” (am aflat mai apoi că era un tânăr, ceea ce era şi mai surprinzător şi deci îmbucurător) un minunat articol intitulat “Românii – suntem un popor de ţărani”. Mare mi-a fost însă  uimirea, şi supărarea, când altcineva, tot tânăr, mi-a spus: “Auzi domnule, să ne facă ţărani!”. Pentru că, de când cu atâta civilizaţie orăşenescă, “ţăran” a devenit un adjectiv cu sens peiorativ (asta atât  datorită ignoranţei orăşenilor cât şi decăderii ţăranilor veniţi la oraş şi deveniţi proletari, adică robi industriali). Cred că ceva asemănător se întâmplă şi cu cuvântul “casnică”. Nu ştiu dacă a avut vreodată un sens cu totul pozitiv, căci femeia nu a fost niciodată preţuită la justa valoare (decât de poeţi, filozofi sau… copii). La nivel social nu i s-a recunoscut de fapt niciodată însemnătatea. De acolo şi necesitatea emancipării ei. De fapt necesitatea recunoaşterii valorii ei. Ceea ce este cu totul altceva.  Nu vreau să bagatelizez  cumva  acest cuvânt, ba dimpotrivă, el fiind pentru mine, evident, un adevarat  titlu de onoare. Mă gândesc însă că piaţa modernă pune tot mai mult accent pe produsele de casă; petrecem, sau ne simţim, sau mâncăm,”ca la mama acasă”. E pură publicitate? Poate da, poate nu. În orice caz am putea profita ca să atragem puţin atenţia asupra a cât de mult înseamnă casa  şi… derivatele ei!  Din păcate femeia casnică pare a fi încă un asemenea derivat! Sau nici măcar!

Ileana Bucurenciu