Drumurile, omul şi le face

(Gîndurie unei vieţi de 102 ani)

— Stau și mă gindesc, în vremea din urmă, mai ales, că trebuie să fi fost tare frig în ziua cind am fost adus pe lume. Zi de întii decembrie. Zi mare, adică…

— Anul ?

 — 1885. Socoala fă-o dumneata. Eu atît am de zis, că mă simt încă bine, dar mă mai ia cîteodată cu frig. Uite, chiar și-acu’, că dădu bine vara, şi tot nu pot sta fără pulover şi haină pe mine.

Il privesc plimbîndu-se încet prin curte cu mîinile în buzunarele pantalonilor. Pantaloni sare cu piper, cămaşă albastră cu dungi discrete albe, avînd gulerul îngust, modern, prins cu năsturaşi la colţuri, un sacou bleumarin, elegant şi el. Hainele-i vin bine, turnate, semn că nu s-a împuţinat la trup. Freză cochetă, cu carare pe dreapta. Intr-un tirziu, Nicolae Lengher se aşază pe scaun, sub un prun mare, şi prinde a istorisi.

— La-nceput, cînd v-am văzut intrând in casă, m-am… cum să zic, nu speriat… m-am emoţionat. Ce-or căuta oamenii ăştia străini la un bătrin ca mine ? Da’ acu’ mi-s liniştit că am aflat că vreţi doar aşa, să staţi la o poveste cu mine. Mai sînt unii care vin şi-mi spun că ce mare scofală o fi să trăieşti, da’ numai să şezi. Da’ eu cînd stau, mă gindesc la un vagon de sare.

— Ce vagon ?

— Eu am plecat, măi băieţi de mititel la muncă. De pe la nouă ani. Eram copii mulţi acasă şi tata era sărac rău. Ţin minte că rupeam ceapă din grădină şi mergeam s-o mîncăm pe furiş, după coteţ. Şi cînd m-am pornit la muncă, drept la mină am mers.

— La 9 ani ?

— Ce te miri ? ! Era de treabă pentru oricine acolo. De cărat una-alta, de adus vreo unealtă, de dus mincare in mină…

— După cum arătaţi acum, nu cred să fi fost un copil prea voinic…

— Nu eram, doamne fereşte. Un nod, acolo, firav, da’ iute. Şi tare de sănătate, că n-am ştiut, pinâ pe la 75 de ani, cum arată boala sau doctorul. Da’ greu tot îmi venea. Plecam de cu noapte de-acasă, cu un colţ de pîine sub braţ. Uneori mai adormeam pe drum, dar întotdeauna mîncam pîinea pînă să ajung la mină. După aia, alergam de colo-colo ca să uit de foame. Aici, la noi, în mina de sare de la Ocna Mureşului, era muncă de nici duşmanilor să n-o doreşti.

— Ciţi ani aţi lucrat ca miner ?

— 41 in cap. Pină la cincizeci de ani, cînd m-au pensionat. Da’ eu tot n-am putut sta locului şi am pornit mai departe la lucru, pe la conductele de apă de la consiliul popular, apoi prin munţi, pină spre Sinaia, la Conductele de gaz. Mă învăţasem cu adincimea şi-mi prindea bine oleacă de înălţime. Dacă e s-o luăm aşa, eu şi-n mină am tot urcat. Cind mă uitam de sus, de pe buza malului, ii vedeam pe oameni ca pe nişte purcei, mergînd de ici-colea. 180 de metri coboram în vale, pe nişte scări de se legănau aşa de tare, că-ţi venea să stringi şi cu dinţii de ele, doar să nu se mai clatine. După ce isprăveam treaba, urcam tot pe scări mişcătoare şi pe trepte de care ziceai că acu’-acu’ se surpă. Frică n-am avut. Urcam şi coboram zimbind sau glumind cu cei de jos.

— V-a fost greu tare în anii de minerit ?

— Nu m-am văitat. Am lucrat şi pentru alţii, pe care-i dobora osteneala. Pînă noaptea tirziu stăteam in mină. Şi cînd ieşeam, aproape că dormeam pe mine, dar îmi ziceam — Nicolae dragă, ori urci, ori nu mai ieşi de-aici cit îi veacul. Şi ieşeam. Un vagon de sare tăiam și încărcăm pe fiece zi. Am lucrat atît de mi-a zis unu’ odată că e de-ajuns pentru tot neamul meu. Stăteam culcat pe spate şi loveam cu ciocanul în peretele de deasupra. Îmi cădea sarea pe faţă, pe ochi, dar îi dădeamm inainte. Ajungeam acasă sclipind de sare, alb ca de făină pe faţă. Ochii nu m-au usturat şi nici pielea obrazului.

— Dar la masă, mai puneaţi sare in mincăruri ?

— De ce să nu pun ? N-aveam bai. De sare nu m-am scirbit niciodată, că omul-om nu se poate scîrbi de munca lui. Ce, ăl de scotea ţiţei nu mai aprindea lampa de gaz in casă ? Nu prea eram noi aşa sclifosiţi, că n-avea cin’ să ne cate-n coarne. Ai de-acasă n-aveau parte de mine decit duminica. Şi-atunci , nu ştiam cu care să povestesc mai intii — cu muierea ori cu pruncii.

— Inţeleg că nu v-aţi prea menajat in tinereţe,

 — Ce spui ?

— Spun că nu v-aţi ferit de greutăţi.

— Stai să vezi. Era nevoie de mină de lucru la mină şi ar fost aduşi vreo 80 de oameni de la Unirea, satul de alături. După un ceas, toţi erau afară. Noi, cei învăţaţi, cu treaba, ne-am văzut de lucru înainte, îndemnindu-ne unul pe celălalt — hai, hai,  da să meargă ! Dacă nu te întăreşti tu şi aştepţi de la natură să te facă puternic ai s-aştepţi mult şi bine. Eu am zis mereu că trupul omului e mai puţin important decit gindul lui. Mintea e totul. Dacă o ai, dărimi singur un munte. Dacă nu, poţi să ai braţe de oţel, că ţi se tocesc un timp.

— Sunteţi tare vorbăreţ.

 — Asta mi-a mai rămas. De ani de zile toţi îmi zic bătrinul Lengher. Am văzut multe în viaţa mea lungă şi acum stau să le rumeg, să le pun cap la cap şi să-mi dau seama ce-a fost bine şi ce rău în tot ce-am făcut. Să păşeşti printre oameni cu ochii închişi e ca şi cum ai dormi de la naştere şi pin’ la moarte. Eu le spun tuturor — dragă, am cam imbătrinit, pasul mere mai încet, da’ mintea e tot aia de cind mă ştiu. S-o minat viaţa cea mare, aia de mi-o rămas o folosesc la gindit.

— In 1918, la Unirea cea Mare, eraţi bărbat în putere, de 33 de ani. Aţi fost la adunarea de la Alba Iulia ?

— Fost, cum nu ! Şi îs bucuros ca nimeni pentru că ziua mea de naştere e tot aia cu ziua in care s-a făptuit îmbrăţişarea tuturor românilor. Am fost mulţi din Ocna Mureş care ne-am dus acolo. Cu căruţele cu cai împodobiţi, cu neveste şi copii, am plecat intr-acolo de cu zori. Era ninsoare faină, uşoară, şi caii scoteau fumuri pe nări, aburi, da’ subţiri, că nu era chiar frig de tot. Purtam cele mai curate îmbrăcări şi aveam tricolorul pus pe haină, la revere. Tot drumul am cintat. Bucuria cea mare te face să mai uiţi de rostul drept al lucrurilor. Cînd am ajuns eram gata răguşiţi, că de-abia am mai putut striga acolo „Trăiască România Mare !“ Da’ tot am strigat pină mi s-a dus glasul de tot.

— Ciţi copii aveţi?

— Opt, am avut. Dar numai doi mi-au rămas pînă acu’. Fata ce mă-ngrijeşte, şi frumos mă-ngrijeşte, are 63 de ani. Am nepoţi, am strănepoţi. Fără copii, viaţa e potecă de pe marginile căreia n-ai de cules decit scaieţi.

— Şi totuşi, ce înseamnă viaţa la aproape 102 ani ?

— Cum adică ?

— Ce faceţi, adică, toată ziua in afară de-a vă gîndi la cele trecute ?

— Mă uit în jur la toate cele. Cit am fost tînăr şi grăbit, n-am prea băgat de seamă pe unde treceam. Acum, însă, privesc la pomii aceștia din curte, pîndesc momentul cînd înfloresc sau încep să se coacă roadele. Ce vrei, am cam îmbătrânit, dragă. Am atita răbdare incit pot să stau nemişcat în fața oglinzii și să văd cum îmi cresc firele de păr in barbă. Iar noaptea, cind zăresc stele pe geam…

— …Le număraţi ?

— Nici aşa… Îmi spun că fiecare dintre ele este o clipă din viaţa mea. Şi cit mai strălucesc ele, atita se mai cuvine să mai zăbovesc şi eu pe lumea asta. Fiecare dintre ele clipeşte altfel. Şi eu adorm visind , de fiecare dată alt vis. Şi mă trezesc fericit dimineaţa pentru că visele mele seamănă cu tot ce-am trăit. Îmi spun atunci că am ajuns să povestesc şi-n somn. Şi rid de mine. Dar ascultă-mă, cită vreme omul ride, e sănătos şi are încă poftă de viaţă. Intr-o zi, am mîngiiat iarba care abia de se ivise şi mi-am dat seama că era prima dată în o sută şi ceva de ani cînd făcusem treaba asta- Aşa era de gingaşă incit mi-am zis că ai nevoie de multe vieţi pentru a privi şi mingiia toate cele care se află în jurul tău.

Nicolae Lengher îşi reîncepe plimbarea înceată prin curte, de parcă ar mingiia aerul cu trupul. Se opreşte, rupe o frunză dintr-un pom şi o miroase.

— Ştii ce mai cer de la lumea asta ? Să mai apuc să mai trăiesc liniştit încă vreo cîţiva ani… O să mai treci de la mine ?

— Cînd o să mai am drum.

 — Drumurile — omul şi le face. Pe pămint, pe apă, prin cer şi printre oameni. Să ai parte de drumuri lungi şi frumoase, care să mai atingă şi casa asta a mea.

— Aveţi răbdare să aşteptaţi ?

— Am avut eu răbdare o sută de ani şi n-oi mai avea pentru doi-trei de-acu’-nainte ?

DAN MUCENIC ■

Fotografie de

 VICTOR RĂDULESCU ■

Flacăra – anul XXXVI – Nr. 26 (1671) – 26 iunie 1987

”Vremea urata de afara m-a tinut in fata calculatorului. Rascolind prin ziare demult uitate, cuvintele „Ocna Mures” m-au facut sa ma opresc. Dintr-un ziar ingalbenit si sters de timp imi zambeste un necunoscut cu o figura de invatator din vremuri demult apuse.

Am citit interviul, la inceput cu rezerva, dar mi-a placut atat de mult pana la urma incat am zis ca trebuie citit si de altii.”

Radu Vaida