Suntem şi pe:
Clinica stomatologică Ocna Mureș

Evenimente

Badea Cârțan. Un dac a coborât de pe Columna lui Traian

Publicat

- 397 vizualizări

La 24 ianuarie 1849,  exact cu 10 ani înainte de Unirea Principatelor, se năștea la Oprea Cârțișoara  Gheorghe Cârțan, cunoscut ca Badea Cârțan, cel care va deveni un simbol al unității neamului românesc.   Încă nu s-au stins  ecourile sărbătoririi Centenarului Unirii – a celei  MARI- și iată-ne ajunși la cealaltă  Unire – cea Mică – de la care se împlinesc nu o sută ci o sută șaizeci de ani. Să fie o simplă coincidență rotunjimea celor două aniversări? Și apoi și cealaltă aniversare, a nașterii lui Badea Cârțan ( 170 de ani), atât de legat, dar atât de legat de Unirea Tuturor Românilor. Nu doar că nu prea știm cine a fost el, dar nici nu putem realiza mental ceea ce a însemnat el pentru neamul românesc. Un țăran analfabet care și-a dedicat viața – întreagă – pentru a trezi un neam! Întru întregire!!!

Când se împlineau 25 de ani de la moartea lui  – în 1936 -, un grup de tineri intelectuali din satul în care s-a născut au luat inițiativa de a funda o bibliotecă. Voiau să împlinească    lucrarea înaintașului lor care realizase, cu o jumătate de secol înainte,  o bibliotecă sui generis. Avea să ocupe locul central al  Casei   Culturale “Badea Cârțan” ce urma să se construiască în vederea acestui lucru. Ca să se constituie fondul necesar pentru  construcție au  întocmit o mică broșură în care era evocată viața, și de  fapt opera, acestui adevărat erou care le fusese consătean. Au venit vremuri tulburi, Casa nu s-a mai putut construi, ba chiar și amintirea Omului a fost ștearsă. Dar iată că după întuneric, încet- încet, se face lumină. Astăzi există mai multe cărți despre Badea Cârțan, dar eu recurg la broșura cu pricina, nu doar din motive personale (tatăl meu era unul dintre cei 10 membri ai comitetului de inițiativă), cât mai ales  datorită dimensiunii reduse a textului – ce-mi permite reproducerea sa aproape integrală -dublate de o expresivitate specială a expunerii. Textul l-am găsit  – ce surpriză grozavă, căci îl consideram pierdut – în monografia CÂRȚIȘOARA, scrisă de Traian Cânduleț și Ilie Costache   (Editura Iași, 2002 și 2012; vol.I și II).

 

………………………………………………………………………………………………………………………………………

“Țara Oltului, cetate frumoasă a naturii, așezată între Olt și Carpații făgărășeni, martoră seculară a suferințelor îndurate de Neamul Românesc, a avut fericirea să dea din seva rădăcinii sale etnice, adânc înfiptă în pământul și crezul latin, un număr însemnat de intelectuali naționaliști, care au păstrat în popor tezaurul graiului, credinței, obiceiurilor strămoșești, în decursul stăpânirii străine. (…)

Afară de intelectualii de seamă cari prin graiul și scrisul lor, țineau aprinsă flacăra conștiinței naționale a poporului înrobit, Țara Oltului se mai mândrește cu un mare naționalist, autodidact- Badea Cârțan-care, prin sacrificiul de sine pus în slujba națiunii a fost și va rămâne o pildă vie generațiilor prezente și viitoare ale poporului nostru.

În mintea lui de țăran luminat, în sufletul său de român neaoș, de credincios în cruce și într-un mai bun destin al neamului, s-a răsfrânt dinamic întregul viitor al românismului întregit. Prin supravoința și energia sa dusă la extrem – căci altfel nu se explică jertfa vieții sale întregi- prin răspândirea în masa țăranilor din Ardealul subjugat a cărților aduse pe umeri din  Patria-Mamă, Badea Cârțan s-a făcut profetul culturii și înzestrării spirituale a nației românești, ridicându-se cu tot avântul, cu tot entuziasmul și cu toată nădejdea, în rândurile cărturarilor și ideologilor care au propovăduit idealurile poporului nostru.(…)

***

Născut în anul 1849, în comuna Oprea Cârțișoara, așezată la poalele munților Bâlea și Valea Doamnei de lângă Negoiul, Badea Cârțan era făcut să se ridice și să se dezvolte pentru a aduce prinosul efortului său de viață unirii tuturor românilor.

Piscurile și văìle acestor munți legănară copilăria micului cioban care, până la o vârstă destul de înaintată (16ani), nu știa să  slovenească o buche; totuși văzând că nu este deosebire între limba vorbită de el și cea a ciobanilor de peste graniță, și-a dat seama că soarta poporului nostru  nu este de a trăi despărțit, o parte dincoace, cealaltă dincolo de Carpați.

Mai târziu, piscurile cu profilurile lor cedară zărilor infinite ale Bărăganului, unde se duse să ciobănească vreme de 17 ani. Aici, în tovărășia lui Ion Cotigă  din comuna Săcele , învață a citi și a-și da seama de nedreptatea istorică săvârșită față de poporul nostru. Istoria Românilor și Istoria Romanilor pe care le citi din doască-n doască îi oțeliră sufletul, îi deschiseră orizonturi asupra neamului și-i înnobilară ființa pentru sfânta cauză națională. În timpul războiului de independență din 1877, își realizează dorința de a sluji sub arme pentru Vodă Carol I, înrolându-se ca voluntar în armata națională. Și astfel Badea Cârțan face armata mai întâi la Români. Obstacolul ce avea de întâmpinat mai târziu între ai săi îl silește să satisfacă legea maghiară a recrutării. În anul 1978 este trimis militar în Bosnia, de unde se va elibera numai în anul 1881.

Liber de-acuma, cu gândul și fapta închinate numai cauzei naționale, nu încetează o clipă de-a face tot ce-ar putea să-i aducă ceva în sprijinul acestei idei. Avea însă de aranjat mai întâi chestiunea oilor pe care le lăsase în grija tovarășului său Ion Cotigă atunci când plecase în armată ca „honved”. Fără a rămâne prea mult la Cârțișoara, se îndreaptă spre Câmpia Bărăganului, de unde în 1882 se înapoiază, cu cele 500 de oi ale sale, în munții Făgărașului. Iarna, Badea Cârțan trăgea cu turma în satul său. De-acuma nu mai era cioban ca toți ciobanii. El pusese slugi la oile sale, ca să poată să „pască” alt fel de oi. Oi negre pe câmpuri albe.

Tot citind din cărțile lui de istorie, de unde află despre faptele eroice ale aceluia ce înfăptuise pentru scurt timp și pentru prima oară unitatea tuturor românilor, fără să stea prea mult timp pe gânduri, lasă oile în grija ciobanlor angajați, o ia pe potecile lăturalnice ale Carpaților și nu se oprește decât la statuia marelui domnitor ce înfăptuise pentru prima dată unirea. Nopți de-a rândul a dormit lângă marele monument al lui Mihai Viteazu, până când într-o seară, servitorul lui V.A.Urechia, trecând prin spatele statuii îl recunoscu a fi de prin județul său și-l înduplecă să meargă cu el. A doua zi, după ce Ion, noua lui cunoștință, povesti stăpânului său cele petrecute, Badea Cârțan se afla în fața marelui cărturar și istoric, președinte al  Ligii Culturale, care, descoperind la acesta sentimente naționale și dragoste față de cărți, a rămas mirat și prinse dragoste față de ardeleanul nostru. Ceasuri întregi a stat cărturarul de vorbă cu Badea Cârțan, explicându-i acestuia multe taine din istoria Românilor și a Romanilor. (…) Cu sufletul oarecum stâmpărat, dar stăpânit de adânci sentimente contradictorii și totodată  patriotice, Badea Cârțan se întoarce iar la turma sa.

     ***

       Originea aleasă a neamului nostru pe care Badea Cârțan o descoperă în adevărurile istorice și în cele explicate lui de profesorul V.A.Urechia, îl face să părăsească turma de oi și să-și ia rolul de apostol al românismului. În dorința de a verifica el însuși aceste adevăruri pentru a putea susține cu tărie în fața celor ce negau sau întunecau originea aleasă și eroică a acestui neam, Badea Cârțan, fără a lua în seamă distanțele ce-l despart de frații lui latini, se hotărăște să plece în Cetatea lui Romulus, despre care atât de mult citise. Astfel în anul 1896,  luă drumul Romei și după două luni de mers pe jos, străbătând cîmpii, văi, dealuri, învingând obstacolele puse în cale de munții Alpi, ajunge mulțumit la rădăcina Columnei lui Traian, pe care o admiră în toată măreția sa. În fața acestui simbol al virtuților latine, Badea Cârțan se închină creștinește, așa cum o făcea în fața icoanelor din biserica satului său Oprea Cârțișoara.

Soarele asfințise de mult, stelele se arătaseră și licăreau pe cerul Italiei, iar ciobanul nostru, nu din obișnuința de a se culca unde-l apuca noaptea, ci din dragostea descoperită față de acest simbol al originii sale, își întinde sarica, pune capul pe soclul Columnei și doarme toată noaptea somnul satisfacției pentru datoria împlinită, la picioarele strămoșului său. Dimineața, agentul de poliție pe care zadarnic se străduia să-l facă să înțeleagă că-i este „frate”.   că Roma este „mama noastră comună”, îl ia de lâgă monument și-l predă la chestura poliției.* A găsit însă înțelegere și ocrotire la Legația Română, unde prezența sa a produs mai întâi multă curiozitate și mai apoi mult entuziasm. Prin intermediul funcționarilor Legației, Badea Cârțan a făcut cunoștință cu mulți fruntași ai vieții publice italiene, filoromâni care arătară o deosebită admirație pentru ciobanul nostru „filozof” – cum îl numeau ei – având astfel șansa să viziteze Senatul, Forumul, Capitoliul, și multe alte însemnate instituții ale Romei.

Patru săptămâni încheiate a stat Badea Cârțan la Roma, apoi pleacă  și vizitează Neapole, Pompei, Capri, Ancona, de unde, prin Fiume, se înapoiază în țară. Sosit în  București, el stârnește curiozitatea oamenilor politici și a reporterilor de ziare. În câteva zile se făcu cunoscut întregii opinii publice bucureștene. Studenții îl invitau la întrunirile lor, unde-și spunea și el cuvântul, așa cum știa și simțea, despre „maica Roma” și despre românii asupriți. V.A.Urechia, adânc mișcat de naționalismul lui înfocat, îi acordă protecția considerându-l un pion și un apostol al neamului. Porțile palatului regal îi erau întotdeauna deschise și însuși regele Carol I nu evită să stea de vorbă cu ciobanul îmbrăcat în sarică și încălțat cu opinci. Badea Cârțan însuși se privea de acuma pe sine ca pe unul ce avea de îndeplinit o misiune superioară, venită prin poruncă dumenzeiască. Țăran simplu, dar luminat, el și-a dat seama că înfăptuirea idealului e mai ușor realizabilă trezind cât mai mult ideea de unire în masa țăranilor

*Presa din Roma a scris în ziua următoare: “Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămașă și cușmă, cu ițari și cu opinci” (n.n.). din Ardeal care, conștientă de originea ei aleasă, își va cere drepturile sale naturale. De aceea, el bate la ușile tuturor marilor și bunilor români, și cere cu stăruință să i se dea cărți românești pentru luminarea fraților săi ținuți în întuneric de împilatorii străini ai neamului nostru. Era natural să fie ascultat. Și Badea Cârțan își încarcă desagii cu cărți de propagandă, le trece Carpații prin „Vama Cucului”, le răspândește între românii transilvăneni, punând astfel de veghe conștiința națională.

***

                             O mică amintire păstrăm și noi din viața fostului nostru consătean. Eram copii pe vremea când Badea Cârțan, sub umbra salcâmului înflorit din grădina casei sale, cu ochelarii încălecați pe șeaua nasului său coroiat, întorcea filă după filă. Oamenii făcuseră cerc în jurul său, iar noi cei mici ne înghesuiam printre cei mari, pentru a fi cât mai aproape de ciudatul cioban cărturar. Că citea și îndemna pe toți românii la unire spre a scăpa de jugul străin, aceasta aveam s-o  aflăm mai târziu. Părinții noștri ne povestesc și acum sentimentele sale de naționalist înfocat. Iată ce scrie Constantin Graur în lucrarea sa „Câțiva inși”:  „Când trenul porni, îmi adusei aminte de Cârțan. Îl căutai prin toate vagoanele și îl găsii, în fine, întru-unul ocupat numai de țărani transilvăneni. Eroul perora cu multă căldură și toți îl ascultau atenți. Că eu ce zic? Dacă nu ne-om uni, dacă eu m-oi uita cum te bate pe tine și-oi tăcea chitic, și pe urmă te-i uita tu cum mă bate pe mine și tu ai să taci, nu facem nicio ispravă. Numai dacă om fi toți într-o unire, o să putem fi stăpâni aci, că doar țara-i a noastră încă de pe vremea lui Traian”.

                                                                                              ***

Să ne întoarcem din nou la călătoriile propagandistului român, în țările din apus și la Ierusalim. Din cărțile de istorie de care prinsese dragoste nemărginită, Badea Cârțan aflase că francezii sunt și ei de gintă latină, iar din momentul în care venerabilul profesor V.A.Urechia i-a explicat că lumina științei, artei și principiului politic al naționalităților ne vin de acolo, se hotărî să plece spre apus de soare. Astfel, în anul 1879 îl găsim la Paris, minunându-se de măreția „orașului lumină”.

Prin bulevardele largi și împodobite de splendoarea feerică a vitrinelor, cu căciula-n stânga și cu măciuca-n dreapta, Badea Cârțan avea iluzia că se află într-un palat regesc. Și aici, ca peste tot pe unde a umblat, el a stârnit curiozitatea tuturor celor cu care se întâlnea. Un grup de români ce se aflau pe atunci la Paris, rămăseseră uimiți când într-o seară, pe unul din bulevardele orașului, îl întâlniră pe mândrul țăran în costumul lui de transilvănean. Apropiindu-se de el, unul din grup îl întrebă: – „Dumneata nu ești cumva român?” – „D-apoi că ce-aș putea fi?” – „Da ce cauți dumneata pe aici?” – „Păi am venit să mă văd cu frații!” – „Ai frați pe aici?” -„Păi doară franțujii ni-s frați cu toții, că-s tot de gintă latină ca și noi” (…)

***

Cu ocaziunea Congresului Orientaliștilor, organizat la anul 1899 în scopul contracarării așa zișilor istorici, în speță ca ripostă față de susținerile maghiarului Ovary, care desfășura în Italia o intensă campanie de denegare a originii noastre latine, Badea Cârțan a bătut pentru a treia oară drumul Romei. În amploarea evenimentelor preconizate, delegația română a hotărât să depună la picioarele columnei o coroană de bronz întru preamărirea strămoșului nostru Traian. Lui Badea Cârțan i se rezervase un rol foarte important la această festivitate. Aflăm de la V.A.Urechia, organizatorul acestui congres: „În curtea Universității mă aștepta Badea Cârțan. Cu puține zile înainte, patriotul păstor mă suprinse cu vizita lui la Albergo di Russia. Descinzând ca să ies, numai ce dau cu ochii de Cârțan ce conversa cu portarul otelului, încercând să-l convingă că-i este «fratello». Portarul riposta cotrariat: -«Ma come, io fratello di questo contadino?» -«Să trăiți domnule președinte», strigă Cârțan când mă văzu. -«Ce cauți aici, omul lui Dumnezeu», îl întrebai eu surprins. -«Ce să caut, domnule președinte?  ..Columna lui Traian. Ca să știu unde să așez Coroana de Bronz». Răspunsul era logic și conchizător. Portarul hotelului se mira văzându-mă conversând intim cu Cârțan. Numai după ce îi explicai ce vrea «il pastore romeno», simandicosul portar încetă să-l mai privească cu ochi răi. La momentul serbării, m-am îngrijit să-l iau de la Tre-Fontane unde își petrecea timpul în societatea unei familii de păstori italieni și unde femeia păstorului izbutise să-i coasă o cămașă nouă, de croială românească, cu care să se fălească la depunerea Coroanei de Bronz”. Domnul Urechia l-a luat în trăsură pe compatriotul său Badea Cârțan și împreună s-au întors la Forum, unde festivitățile s-au desfășurat în prezența ministrului de interne italian dl. Baccelli, a primarului Romei, dl. Sindac și a foarte multe pesonalități de seamă ale Romei, recunoscute prin sentimentele lor filoromâne. Cu această ocazie Badea Cârțan s-a făcut cunoscut în întreaga Italie. Toate ziarele care au scris despre festivitatea Congresului au relevat prezența ciobanului nostru. Astfel ziarul „Popolo Romano” nr.273 din 7 octombrie 1899 menționează: „Discursul cald și înălțător improvizat de primarul Romei, aclamat și aplaudat, a fost marcat de un strigăt puternic: Să trăiască Mama Roma! Era strigătul ieșit din pieptul lui Badea Cârțan, venit la Roma în portul lui național de cioban român.”(…)

***

În slujba idealului neamului românesc, Badea Cârțan mai găsea un sprijin și în credința sa nestrămutată față de Dumnezeu și Fiul acestuia, Iisus Christos. Nu reușise să vadă Spania atunci când a străbătut Italia ca  să viziteze orașul vestitului corăbier Cristofor Columb, Genova, dar îl bătea un alt gând. Își propuse să meargă la locul sfânt, la mormântul Mântuitorului. Era de acuma o figură cunoscută în România. Autoritățile românești îi asigurară un bilet gratuit pe calea ferată și pe apă până la Constantinopol, mai departe urmând să se descurce singur. Se angajează ca lucrător pe un vas rusesc, trece prin Alexandria la Iaffa și de aci pleacă iar pe jos spre Ierusalim. Greutățile drumului la acea vreme și riscurile pe care le-a întâmpinat pentru realizarea dorinței sale de a se închina la Mormântul Sfânt, sunt lesne de înțeles. Necunoscând limba și situația geografică a teritoriilor pe care trebuia să le străbată, Badea Cârțan a avut de îndurat peripețiile locurilor necunoscute, după cum chiar el povestește, în lucrarea lui A.P.Bănuț, „Tempi Passatti”:  Mă duc, mă duc, …când colo pe dealul Ramsonului, m-apucă noaptea. N-ai umblat niciunul pe-acolo, așa-i?…o sălbăticie mare! Numai iacă…mă atacă o bandă de hoți, negri ca tuciu, tâlhari de drumul mare. Se uită la mine, mă sucesc, mă învârtesc, mă judecă în fel și chip în limba lor…Io, pace bună! Mă uitam la ei ca mutu. Mă scotocesc ei prin buzunare – tufă! De unde bani?  Era între ei unu înholbat, negru ca fundul ceaunului și cu buzele răsfrânte…Se apucă ticălosul, îmi rade două pălmi și de-acolo înainte, pe-aci mi-o fost drumul!…După două zile, alta, m-o înhățat poliția și m-o încuiat…Pricină , ce-i drept, nu mi-or putut găsi…ba până la urmă, tot ei oameni cumsecade, ce să zic?…că mi-or plătit drumul mai departe, până la Ierusalim.

Asistând la seviciile religioase ce se făceau la Sfântul Mormânt al Mântuitorului nostru Iisus Christos, el avea să constate cu regret că aici se făceau slujbe în toate limbile pământului, numai în românește nu. Pentru asta a trăit un mare moment de ciudă. Și mai consideră el ca o mare rușine, faptul că orașul sfânt se află în mâinile păgânilor care au transformat faimosul palat al lui David în cazarmă militară. Se duse de aici la râul Iordanului să vadă apa în care s-a botezat Mântuitorul. S-a bucurat să se boteze și el, făcând baie în apa sfântă a Iordanului, ca mai apoi, prin Constantinopol, să se întoarcă din nou la București.

***

Dar șirul peregrinărilor și al călătoriilor lui Badea Cârțan nu se isprăviseră. Admirator atent al faptelor înțelepte ale regelui Carol I, propagandistul român pleacă pe Dunăre în sus ca să vadă cu ochii proprii Castelul de la Sigmaringen, locul în care se născuse „Șoimul de la Grivița”. O săptămână întreagă a fost găzduit la castel de însăși bătrâna mamă a regelui, iar la plecare a fost îmbrățișat de chiar fratele regelui, prințul Leopold, tatăl prințului moștenitor al tronului României, viitorul rege Ferdinand I, „Întregitorul”, pe care Badea Cârțan nu va mai apuca să-l vadă încoronat la Alba Iulia, el aflându-se atunci trecut la cele veșnice, de mai mult de un deceniu.

Întors din Germania, Badea Cârțan își reia din nou, cu aceeași tenacitate, activitatea lui de colecționar de cărți, aducând de oriunde putea, desagi doldora de cărți, reviste și orice fel de alte publicații ce vor avea menirea să ridice tot mai sus stacheta conștiinței naționale a neamului său. Dragostea lui de țară și neam se traduce prin efortul neprecupețit pe care-l depunea în pofida suferințelor pe care trebuia să le îndure din partea autorităților maghiare ale acelor vremuri. Deseori suferințele lui erau îndurate în văzul lumii. Iată ce ne povestește bătrânul nostru consătean, Ion Vodă: „Eram cioban la munte și într-o seară, cum stam de vorbă noi ciobanii în jurul focului, numai iacă intră-n stână nenea Cârțan cu desagii în spinare. -«Sara bună, fraților! » -zise lăsându-și desagii jos, și-și scoase năframa de la brâu să-și șteargă fruntea. -«Dea Dumnezeu bine, nene Cârțane» -răspunserăm noi.. «.Dar de unde vii pe întunericul ăsta?» -«Din țară, dragii mei, de la frații noștri de dincolo». -«Și ce aduci dumneata în desagii ăia așa de mari?» -«Apoi aduc cărți, să dau bieților români ardeleni, să vază toți din ce țară împărătească ne tragem noi, românii. Pe aci prin munți, mai cu seamă când trec granița, trebuie s-o potrivesc noaptea, că sărăciile astea de jăndarmi îmi cam iau urma. Cu toate că aci pe vâfurile munților nu ar trebui să fie graniță. Dracu’ o mai văzut graniță în mijlocul țării?!… Că doară și dincoace și dincolo de ei, or locuit totdeauna moșii și strămoșii noștri, dacii și romanii și mai apoi noi românii, urmașii și moștenitorii lor. Aicea, de drept noi suntem stăpâni și de o parte și de cealaltă parte. Ni, citiți aci în cartea asta și veți vedea». Și răscoli în desagii ceia ca să ne întindă o carte de istorie. -«Citiți-o și băgați bine de seamă ce scrie acolo, iar când voi mai veni pe aci să mi-o dați înapoi, s-o mai dau și la alții». Dar nu gătă bine vorba, că numai iacătă jăndarii de  graniță că intră-n stână. Pesemne-or stat și-or ascultat la ușă, și numai ce s-or repezit ca niște lupi la nenea Cârțan, l-or legat în lanțuri și l-or târât cu ei tocmai la pichetul din munții Porumbacului…Când l-am văzut după vo  săptămână era umflat tot de bătaie; spunea că tâlharii i-au pus găteje între degete și l-au strâns cu lanțurile peste mâni de i le-or umflat ca niște butuci”.

***

        Autoritățile superioare ale statului maghiar, simțind pericolul ce izvora din cărțile de propagandă națională pe care Badea Cârțan le trecea Carpații și le răspândea românilor din Ardeal, au dat dispoziție severă de confiscare a lor. Comoara sa sufletească compusă din multe mii de volume, gazete, reviste, publicații în limba română, aduse cu atâta amar și trudă în spate pe potecile ascunse ale munților noștri, aranjate rânduri, rânduri, o parte într-una din camerele școlii primare confesionale din Oprea Cârțișoara, iar altele la amicul său Ion Șari, au fost confiscate de prim-pretorul plasei de atunci, însoțit fiind de câțiva jandarmi. Toate au fost încărcate pe patru care, apoi transportate la Brașov unde au fost arse, iar el, Badea Cârțan aruncat în temniță și judecat, fapta lui fiind socotită un act de uzurpare a statului maghiar.  Procesul a fost încredințat unui judecător sas care, din tentația de a câștiga simpatia autorității maghiare, a aplicat paragrafele cele mai severe ale legii, condamnându-l pe Badea Cârțan al nostru la un an închisoare. După șase luni, numai la intervenția regelui Carol I către Franz Iosif împăratul Austro-Ungariei, martirul Badea Cârțan a fost grațiat și eliberat din temniță. Liber de acuma, dar adânc mâhnit în suflet de pierderea ce suferise prin încinerarea cărților cu atâta trudă adunate și aduse în sat, precum și în urma suferințelor îndurate, luă drumul Vienei spre a se plânge împăratului pentru nedreptățile pe care i le făcuseră ungurii. În fața baionetelor sentinelelor ce-l opriră la porțile palatului imperial, Badea Cârțan spuse: Eu am fost ca voi, trei ani de zile am slujit împăratului, trebuie să mă lăsați să-i spun necazul. A stat la porțile Schönbrunului câteva zile în speranța că va putea ajunge în fața aceluia pe care de la Horia încoace, ca și Avram Iancu, ca martirii Memorandului l-au crezut a fi drept proteguitor al națiunilor asuprite de pe întinsul imperiului, dar în palatul acestuia Badea Cârțan n-a putut pătrunde. Se îndreaptă dezamăgit spre Budapesta unde ca prin minune a fost primit în audiență de însuși prim-ministrul de atunci, contele Ștefan Tisza, căruia îi ceru să i se facă dreptate. Cu un curaj ce merită admirația tuturor celor ce gândesc românește, în cabinetul prim-ministrului obiectează împotriva samavolniciei autorităților maghiare prin care i-a fost transformată în cenușă întreaga sa comoară sufletească, strânsă cu atâta sârg, curaj și sacrificii. –„Excelență, ce purtare-i aceea, să-mi ieie mie jendarii dumneavoastră patru cară cu cărți, patrusprezece zloți de argint și să mă ducă ferecat în temnița Brașăului?…De-ar arde ei toate cărțile românești din Ardeal, gândiți dumneavoastră c-om rămâne pe întuneric? Ne dă ea drăguța Românie, câte vrem și câte om mai cere!”. Ai, cum s-o mai răstit prim-ministrul de după birău!: -„Rumunie nem slobod! Teremtete!”. -„ Eu n-am făcut niciun rău, Măria Ta. Am luat cărți de unde erau și am dat la cei ce nu aveau… Ori ți se pare faptă slabă să trezești pe ăl din intuneric?”. –„No, meri kase de la tinem Kerțane, ke eu face la tine dreptate!”. Dar dreptate nu i s-a făcut. Niciodată. Curajul ce-l avea în fața autorității statului maghiar s-a văzut și cu ocazia  inaugurării școlii primare de stat din Oprea Cârțișoara, unde Badea Cârțan și-a manifestat dezaprobarea față de înființarea acestei școli cu predare exclusiv în limba maghiară în satul său natal, în care toată suflarea vorbește numai românește. Spiritul său se umplu de durere știind că în acest locaș copiii nu vor auzi vorbindu-se despre Traian Împărat, Ștefan cel Mare ori despre Mihai Vodă cel Viteaz. După discursul ocazional rostit, bineînțelles în limba maghiară, de către revizorul școlar de pe atunci Varó Bény, acesta îl întrebă: -„No, cum plecut asta la tine Kerțane?” -„Ce mă mai întrebi asta, domnule? Dacă preacucernicul nostru părinte Vulcan făcea o sfeștanie la care să aud cum se cântă Mântuiește, Doamne, poporul Tău…, iar copiii mi-ar fi cântat un Deștesptă-te Române…apoi știu că mi-ar fi fost haznă, dar bondromăneli  din astea ungurești din care nu am înțeles aproape nimic, n-am de ce să mai auz pe aici!”.

***

Serbările anuale de la Câmpia Libertății de la care Badea Cârțan niciodată nu lipsea, îi dădea prilejul de a-și manifesta dragostea sa înfocată pentru neamul din care se ridicase. Acolo, între fruntașii ardeleni din acele vremuri, între discursurile patriotice și cântecele naționale, pieptul lui se umplea de bucurie. Atunci când biblioteca lui din Oprea Cârțișoara număra multe mii de volume, Badea Cârțan pleca la astfel de manifestațiuni încărcat de cărți românești; acum însă, după ce biblioteca i-a fost prefăcută în scrum, însuși el era lipsit de hrana spirituală. Simțise el, nu-i vorbă, și lipsa turmei sale de oi atunci când renunțase la ocupația lui de cioban, dar lipsa cărților în care vedea lumină și mântuire se transformase acum într-o neagră durere sufletească. De aceea comoara aceasta de patriotism simțea el că trebuie refăcută. Începe să calce din nou potecile dintre Ardeal și Vechiul Regat, el care n-a cunoscut niciodată oboseala și descurajarea. Puterea de voință se manifestă din nou în favoarea neamului său. Pleacă din nou peste munți, cu intenția de a reface ceea ce distruseseră milenarii împilatori ai acestui neam; își încarcă din nou desagii cu cărți, ducându-și pe mai departe misiunea de apostol al neamului pe care și-o asumase și pentru care fusese născut. Dar vârsta înaintată, anii grei plini de sacrificii și suferințe pe care-i trăise au făcut ca puterile sale fizice să i se epuizeze, iar el să obosească. Nenorocirea a făcut ca într-una din multele sale călătorii, pe când se întorcea de la București, să fie prins pe crestele Carpaților de un viscol puternic, din care cauză Badea Cârțan, înghețat de frig, cu desagii de cărți de care nu se îndura să se despartă, să rătăcească câteva zile prin munți și să se îmbolnăvească grav. Simțindu-și sfârșitul aproape, revine în Patria-Mamă, cu dorința de a muri pe pământ liber românesc, pământ fără asupritori. Doamna Lahovary, soția fost ministrului plenipotențiar la Roma, care-l cunoștea și îi bineaprecia spiritul patriotic și de total sacrificiu pentru nația sa, îi oferi o cameră în castelul său de la Poiana Țapului, unde Badea Cârțan își petrece ultimele zile.

Acela pe care nu dușmanii personali ci numai eforturile supraumane și intemperiile pe care le lua în piept îl gârboviră, se stinse ca o făclie în plină furtună în ziua de 7 august 1911 la ora 10 a.m. Trupul neînsuflețit i-a fost transportat cu un automobil la morga spitalului din Sinaia, de unde, îmbrăcat într-un costum mocănesc, fu luat și depus la capela spitalului. Înmormântarea avu loc în ziua de 10 august la ora 5 p.m. Serviciul divin a fost oficiat de trei preoți în prezența excelenței sale, Doamna Lahovary, născută Cretzulescu, a primraului, a secretarului primăriei Sinaia, care au depus două frumoase jerbe de flori, legate cu panglici tricolore, și a unui numeros și select public. Sicriul cu corpul neînsuflețit a fost dus la cimitirul orașului Sinaia, urmat de reprezentanții autorității comunale, de membrii Ligii Culturale Române, de mulțime de reprezentanți ai societăților locale și de un numeros public. Pe crucea mormântului său, împrejmuit de un frumos grilaj de fier forjat, se pot citi cuvintele: AICI DOARME BADEA CÂRȚAN, VISÂND LA ÎNTREGIREA NEAMULUI SĂU. 

 

        Munca sa de propagandă asiduă în slujba Patriei sale pe care a dorit-o întregită, în care a pus toată dragostea și puterea lui de care a fost capabil, a avut ecou și efecte, dând rod bogat în anii 1916-1919. Brațul și mintea Românului, jertfa celor opt sute de mii de eroi au înfăptuit idealul pe care Badea Cârțan îl profețise cu mulți ani înainte spunând: Luați aminte, domnilor! Eu voi închide ochii, dar curând după aceea o să se ridice aci în răsărit un regat mare și puternic condus de limba noastră românească și de un nepot vrednic, de-al lui Vodă Carol. Țineți mine vorbele mele: Virtus romana rediviva!

 

Ileana Bucurenciu

 

Citește mai departe
Publicitate

Facebook

Publicitate

Top articole ultimele 30 zile

AiudulMeu | Colorama | La Târnăveni | 4Botoşani.ro

Copyright © 2018 Powered by First design