Gustul amar al strugurilor dulci

Pe uliţa din Deal aveam doi colegi de şcoală şi prieteniîn acelaşi timp: Ilu şi Comşuţ. Cu cel din urmă am participat la mai multe aventuri copilăreşti care mi-au rămas întipărite în minte până în ziua de astăzi.

Început de toamnă. Porumbul a dat în pârgă, piersicile cu miez roşu sau galben sunt numai bune de cules, iar strugurii din soiurile timpurii au boabele aurii, semn că s-au copt. Trece pe la mine pe acasă Comşuţ. După ce batem mingea o perioadă scurtă de timp, plecăm într-o direcţie numai de el ştiută. Pe drum îmi spune că ştie o plantaţie de viţă de vie, în care strugurii au dat în copt. Îmi spune locul, După Humă, şi proprietarul, Acsinte. Plecăm hotărâţi în direcţia aleasă. Când ne-am apropiat cât de cât de vie am trecut la mersul târâş pentru a nu fi văzuţi. La noi în sat viile, când ajungeau pe rod, erau săpate, iar pământul fărâmiţat şi greblat de câteva ori. Aşa că orice urmă, fie ea şi de porumbel, era vizibilă. Ajungem la baza plantaţiei. Viţele de vie erau încărcate cu struguri de culoare gălbuie, cu boabele mari de îţi venea să-i mănânci din ochi. Ne strângem brăcinarele şi atacăm partea viei învecinată cu un lan de porumb. Pe când îndesam mai bine ciorchinii în sân, auzim o înjurătură care ne era adresată. Am luat-o la fugă prin lanurile de porumb mult mai înalte decât noi. Într-un târziu ne oprim. Ajunsesem la grădina noastră care dădea în locul numit „deasupra satului”. Suntem oarecum protejaţi. În sân abia dacă mai găsim un bob, două de struguri. Îl întreb pe prietenul meu de joacă, Comşuţ, dacă ştie cine a fost jâtariul care ne-a alergat atât. „Cum să nu-l cunosc”, vine răspunsul. Şi apoi cu ochii în lacrimi precizează: „A fost tata!”.

Text apărut în cartea  „Snoave şi peripeţii din anii copilăriei” de Ovidiu Marian, Editura RAWEXCOMS, Bucureşti, 2015