O vioară, o lacrimă…

Motto: „Muzica, în special cea bisericească, răscoleşte totdeauna sentimentele şi, ca după o furtună, sufletul liniştindu-se

devine mai bun, mai îngăduitor, mai nobil”

V. Conta

Mai zilele trecute sunt căutat de Lucian Moldovan, ficiorul preotului din Micoşlaca, un sat din inima Ardealului, aparţinător oraşului Ocna Mureş. Nu ştiu de unde a aflat că eu posed CD-uri înregistrate cu muzică populară din zona transilvană. Am, nu zic că nu, dar el vroia ceva anume, adică pe interpretul de asemenea muzică, violonistul Alexandru Ţitruş. Ocnean fiind din tată-n fiu, pot spune că m-am născut cu doinele şi cântecele populare de joc şi voie bună de pe Mureş şi de pe Someş interpretate de inegalabilul Alexandru Ţitruş. Ba mai mult, în şcoala generală am fost, o perioadă, coleg de bancă cu băiatul său, Alexandru, absolvent al Conservatorului de muzică din Bucureşti. În timpul studenţiei, la o bere fiind, l-am întrebat cum se face că el, având şi studii universitare, nu poate cânta la nivelul tatălui său. Răspunsul a fost: „Tata are mâna mai în jos de genunchi”. Cu astea zise, mi-am dat seama că el nu-l poate egala pe tatăl său în privinţa interpretării muzicii populare româneşti. După ce a încântat cu vioara sa auditoriul din oraşul de baştină, format în mare parte din mineri, sodişti, constructori, dar şi foarte mulţi tineri, Alexandru Ţitruş ajunge în municipiul Cluj-Napoca. Aici, în oraşul de pe Someş, fascinează prin interpretările sale la vioară clientela restaurantelor fastuoase aflate în cartierele luxoase. În scurt timp ajunge să facă parte din orchestra de muzică populară condusă de marele rapsod Dumitru Fărcaş şi, astfel, să concerteze împreună în ţări din afara graniţelor noastre.

Colegul şi prietenul meu Lucian mă invită în autoturismul său pentru a încerca CD-urile oferite de mine. L-a nimerit pe cel înregistrat cu doine, acele melodii din folclorul nostru care, odată înţelese şi interpretate, mai ales la vioară, exprimă un sentiment de dor, de dragoste, de aducere aminte. Nici nu s-a lăsat bine Ţitruş pe vioară că imediat ne-a cuprins nostalgia locurilor natale, emoţionându-ne până la lacrimi. Ne amintim de cei dragi, de cei dispăruţi, de părinţii noştri.

Cu lacrimile pe obraz îi povestesc prietenului Lucian cum prin anii ’70, la Scânteia tineretului fiind, m-am aflat într-o documentare în judeţul Alba împreună cu poetul şi jurnalistul Ion Andreiţă. Într-o după amiază ajungem la Ocna Mureş. În staţia de autobuz din centrul oraşului ne întâlnim cu doamna preoteasă Olivia, nimeni alta decât mama lui Lucian. Îi prezint colegul de redacţie. Când a aflat că este poet, al ei am fost. Ne-a convins să-i facem o vizită acasă, în satul Micoşlaca. Dintr-un alt mijloc de transport coboară soţul surorii mele de la Timişoara, Nicolae, îmbrăcat militar, ofiţer superior la acea vreme. Se bucură de întâlnirea noastră. Preoteasa, oarecum agitată, mă ia deoparte şi mă întreabă de omul în uniformă. Fără să ştie că eu glumesc, i-am spus pe un ton mai grav, aşa încât să mă şi creadă, că ofiţerul este cel care urmăreşte ziariştii. Nu i-a convenit, dar ca să nu ne piardă l-a invitat şi pe ofiţer în satul său. Ajungem. Suntem primiţi cu mare căldură de preotul Teodor Moldovan. Doamna Olivia îmi şopteşte: „Pe domnul scriitor şi pe tine vă invit în camera din faţă, iar pe ofiţer îl bag în bucătăria de vară împreună cu popa, să nu audă ce vorbim”. Apoi îmi mai precizează că pentru noi are pregătite nişte şniţele calde, iar ofiţerului îi oferă fâsaică (fasole). Aşa a şi făcut. După ce doamna Olivia ne-a citit din poeziile scrise în anii grei ai vieţii sale, poezii de o sensibilitate aparte, am rugat-o să-l invite şi pe ofiţerul nostru la un pahar cu vin. În prima fază nu a vrut, dar când i-am spus că ofiţerul este cumnatul meu, m-a pus să jur. Asta am şi făcut. Îl cheamă în casă, alături de noi, el nu aflase ce-i spusesem eu preotesei în privinţa ocupaţiei sale. După câteva cuvinte de laudă la adresa armatei româneşti, a ofiţerului de faţă, ne serveşte cu mâncare şi băutură specifice locului. Împreună cu părinţii lui Lucian am petrecut o seară minunată din care n-a lipsit poezia. Atunci nu aveam de unde să ştiu că, după un an de zile, la biserica ortodoxă din Ciunga, satul meu de baştină, preotul Teodor Moldovan avea să oficieze cununia religioasă a mea şi a soţiei mele. Au trecut patruzeci de ani, dacă nu mai bine, de la acele momente de neuitat. Şi iată cum melodiile interpretate de Alexandru Ţitruş ne fac să ne amintim, măcar pentru câteva clipe, de perioadele frumoase ale vieţii noastre.

Apărut în Flacăra lui Păunescu în mai 2015