Suntem şi pe:
Clinica stomatologică Ocna Mureș

Am primit la redactie

Viaţa în două secole. Ocna Mureş – oraşul închis

Publicat

- 635 vizualizări

Decembrie 2010. Iarnă. Spun iarnă, dar totul în jur miroase a dezgheţ, a zi de primăvară. Temperaturile ridicate, acompaniate de o ceaţă apăsătoare redeşteaptă junghiurile în oase. La policlinică, Maria, care îmi ştie beteşugurile încă din tinereţe, îmi prescrie câteva calmante. În drum spre casă mă opresc pe la Biserica Albă, de pe Calea Victoriei unde, ca de obicei, las preotului Florian Paraschiv cinci litri de vin negru pentru împărtăşanie. Mă închin ca orice creştin ortodox şi pun câteva lumânări pentru cei vii, dar şi pentru sufletul celor plecaţi dintre noi. Traficul de după amiază este o boală şi mai grea decât reumatismul. Ca să ajung acasă, în Berceni, îmi trebuie răbdare şi tutun. Dar traficul este de mult un rău cotidian pe care nu-l poţi trata decât cu linişte şi calm. Acasă, cu gestul reflex dintotdeauna, deschid televizorul. La această oră (în jur de 15,00) aproape toate posturile prezintă filme artistice, de animaţie sau documentare. Mă atrage pelicula difuzată de PRO TV. Dar butonez mai departe. Nu pot să suport, pentru nici două ore de film, mai bine de treizeci de minute de publicitate. Ca atare, de ani buni, ocolesc programele acestui post. Poposesc la Telejurnalul de la TVR1 care mă-nfioară cu imagini dramatice din viaţa oraşului Ocna Mureş, străveche aşezare a judeţului Alba. Un supermarket a fost înghiţit de pământ. Imaginea apocaliptică îmi zguduie cu atât mai mult retina cu cât, în acest orăşel din inima Ardealului, am copilărit, am trăit şi muncit până la terminarea studiilor universitare. Sunt înmărmurit. Nu pot scoate o vorbă. Nu ştiu din ce resort al memoriei, în acele clipe, îmi răsar în faţă privirile pierdute, figura colegului de liceu şi prietenul meu, regretatul poet Ion Sângereanu care, în urmă cu aproape patru decenii, scria poezia ”Elegie de septembrie”, apărută în volumul de versuri ”Cu taxă inversă”. Mă trezesc recitând în gând toate cele patru strofe, aşa cum poate că nu aş fi reuşit nicicând, într-o altă împrejurare lipsită de dramatism:

Nici nu ştii, tată, ce iarbă ciudată

creşte pe lângă casă

albită la tâmple ca tine

iarba sărată.

şi nici nu ştii, tată, că zidul,el,

adăpostul nostru de-o viaţă întreagă

stă pe sare şi, într-un fel,

stă pe noi, nişte oameni de treabă.

 

În curând, în curând,

totul va fi năruire

apa sapă sub noi, apa sapă în gând

cu o ură aproape de marea iubire.

 

Nimeni din noi n-o să poată pleca

şi nimeni nu va rămâne

casa noastră, doar ea va cădea

ca o stea de pe cerul de mâine.

 

Ce previziune fantastică! Într-adevăr, casa părintească a Sângereanului nu mai există. Pe locul ei, cam la o sută de metri de craterul apărut în urma prăbuşirii unei galerii miniere s-a ridicat un bloc mult mai rezistent. După câte îmi amintesc, în anul 2010, oraşul Ocna Mureş s-a confruntat cu trei mari nenorociri, una mai dureroasă decât alta.

Prima dintre ele, pe care oamenii o aşteptau cu spaima în suflet, ca pe un cutremur de pamânt, a erupt în clipa în care Combinatul de produse sodice şi-a închis porţile. Anunţând această tristă veste pe micul ecran, parlamentarul Iulian Iancu, preşedintele Comisiei pentru industrii şi servicii din Camera Deputaţilor, afirma cu mâhnire că dramaticul eveniment echivalează cu actul de deces al oraşului Ocna Mureş. Nu era vorba despre vreo metaforă lacrimogenă, de natură politicianistă, ci de o crudă realitate. Din 1896 această uzină nu-şi oprise niciodată motoarele. Produsele sale de bază – soda calcinată şi soda caustică – erau cunoscute de la un capăt la altul al României, dar şi în alte 50 de ţări ale lumii. Şi tot aici, la Ocna Mureş, s-au ”fabricat” numeroşi ”sodişti” – muncitori şi specialişti – pentru noile întreprinderi de profil şi nu numai de la Govora, Giurgiu, Oneşti, Tulcea, Oradea şi de prin alte zone pe care industrializarea de odinioară le trezise la viaţă, Combinatul ardelean impunându-se ca o veritabilă şcoală a industriei chimice româneşti. Dar, după câte îmi amintesc, până şi certificatele de naştere ale unor întreprinderi similare din Egipt şi Iran au fost semnate tot de ”profesori” chimişti de la Ocna Mureş.

Cam în acelaşi timp, alte două întreprinderi care asigurau traiul a sute şi sute de familii din orăşelul de pe Valea Mureşului, mina de sare şi Fabrica de fermentare a tutunului în mediu salin, în faţa căreia poposeau, altădată, zi şi noapte, importatori ai celor mai mari fabrici de ţigarete din Franţa şi Marea Britanie, îşi ferecau şi ele porţile cu scânduri ţintuite sub forma unui semn al înmulţirii care, în realitate, simbolizează singurătatea, pustiul şi disperarea.

A doua mare năpastă a căzut din înaltul cerului peste Ocna Mureş în ziua de 22 iunie, atunci când o ploaie torenţială a revărsat, într-o jumătate de oră, 256 de litri de apă pe metru pătrat, provocând daune materiale de peste două milioane de lei. Cea mai afectată a fost Uioara de Jos, o localitate componentă în cuprinsul căreia au fost distruse sau avariate 14 case şi 86 de anexe gospodăreşti. Din păcate, potopul a făcut şi victime omeneşti.

O nenorocire nu vine niciodată singură, spuneau străbunii noştri. Aşa s-a întâmplat şi la Ocna Mureş. Tocmai când se pregăteau să întâmpine, cum ştiu ei mai bine, Crăciunul şi Anul Nou, cei 15.000 de locuitori ai oraşului aveau să fie martorii unui mare dezastru. Într-o zi liniştită, poate banală, ca mai toate zilele care trecuseră de la ”închiderea” oraşului, suflarea urbei de pe malul Mureşului privea înmărmurită prăbuşirea supermarketului şi a mai multor case şi căi de acces din centrul localităţii, provocată de surparea unei galerii a minei din care se extrăsese sarea mai bine de două mii de ani. Neliniştea, panica se aşterneau din nou peste oraş. Oamenii, altădată plini de voioşie, comunicativi, plini de glume, abia dacă mai ieşeau din case. În orăşelul atât de marcat de necazuri, viaţa se mai animă doar vinerea, la târgul săptămânal. Dar parcă şi astăzi, pe străzile triste şi adormite, circulă alţi oameni. Nu mă pot împăca nici cu gândul că meseria de miner, atât de mult îndrăgită de bunicii şi străbunicii mei, a dispărut din Ocna Mureş. Nu mă pot împăca cu gândul că ”sodiştii”, care au dus faima oraşului peste mări şi ţări, în trei secole la rând, lipsesc şi ei din peisajul citadin. Nu pot crede în ruptul capului cum într-o noapte, cea din 31 martie 2011, printr-o decizie aberantă a Guvernului Boc, a fost închis Spitalul orăşenesc, spital la care erau arondate peste 30.000 de suflete. Nu pot să înţeleg raţiunea pentru care Băile sărate, ce au vindecat de-a lungul timpului de ”reumă” atâta şi atâta lume au fost rase de pe suprafaţa pământului. Nu mă pot împăca cu gândul că stadionul echipei locale ”Soda”, dotat cu instalaţie nocturnă, printre primele din ţară, nu mai are spectatori, dar nici jucători, cu toate că de aici şi-au luat zborul spre marile arene ale ţării, de-a lungul timpului, fotbalişti superdotaţi ca Bazil Marian, Ion Voinescu, Sabin Bâscă, Viorel Krauss, Viorel Cacoveanu, Anghel Buruiană, Alexandru Moldovan, Nicolae Popanică, Ovidiu Maier, Sorin Corpodean, Mircea Stanciu şi mulţi alţii.

Şi totuşi, pământul se-nvârteşte şi la Ocna Mureş, dar deocamdată în jurul unui soare acoperit de nori. După atâtea şi atâtea grele încercări, care s-au abătut peste ei oamenii din orăşelul de pe Mureş şi-au îndoliat parcă sufletele. Nu-i mai auzi glumind pe străzile urbei, şi ele tăcute. Parcă toţi şi-ar fi pierdut, deodată, farmecul ereditar. Dar deznădejdea nu i-a biruit. Dacă viaţa românilor n-a dispărut în timpul cumplitelor năvăliri barbare, care au pârjolit totul în calea lor, vreme de câteva veacuri, nici după atâtea groaznice cutremure, viscole, secete, inundaţii ori după sumedenia de războaie, ce-au presărat morminte de eroi în mai toate aşezările ţării, nici existenţa celor de la Ocna Mureş n-a putut fi curmată de viciile nevindecabile ale capitalismului democrato-sălbatec şi nici de răzvrătirile naturii. Sentimentele de profundă solidaritate care s-au regăsit şi de această dată admirabil la români, ca la fiecare ceas de cumpănă, au făcut ca la Ocna Mureş viaţa să-şi regăsească drumul firesc, doar după şase luni de răstrişte.

Este adevărat, nu sunt încă locuri de muncă, nu sunt bani, este nevoie acută de spitale şi de medicamente, din multe case lipsesc laptele şi carnea de pe masa copiilor, dar aspiraţiile sunt încă vi în sufletele celor mai mulţi oameni care trag nădejde ca într-o zi să-şi dea bineţe pe străzile aşezării lor din nou cu zâmbetul pe buze şi cu frunţile descreţite. Şi mai trag nădejde că va veni şi ziua în care vor afla şi ei adevăraţii vinovaţi de închiderea abuzivă a unităţilor economice.

Articol apărut în Ziarul Flacăra lui Adrian Păunescu în august 2013

Citește mai departe
Publicitate

Facebook

Publicitate

Website reputation

Ocnamuresonline.ro website reputation

Top articole ultimele 30 zile

AiudulMeu | Colorama | La Târnăveni | 4Botoşani.ro

Copyright © 2018 Powered by First design