Mihai Canta, pantofar: „Nu te îmbogățești din această meserie dar nici nu mori de foame.”

Cu toți am avut la un moment dat în viață o pereche de pantofi, teneși sau ghete care ni s-au rupt însă din păcate cei mai mulți renunțăm la aceea pereche, de multe ori cu părere de rau și cumpărăm alta. Alegem să ne cumpărăm alta deoarece meseria de pantofar este tot mai puțin profesată deoarece necesită concentrare si multă răbdare și nu este una în urma căreia să te îmbogațești. Nu a trebuit să caut mult un pantofar, știam exact poarta la care îl găsesc, în Ocna Mureș și asta datorită dorinței mele din anii trecuți de a-mi repara papuci rupți. Am intrat la Canta Train Mihai în atelier și m-am bucurat de răcoarea ce am descoperit-o într-o vară atât de calduroasă și de lipsa mirosului intens de prenandez. Pantofarul repară o pereche de cizme, a unui client care se pregătește din timp pentru iarna care vine. L-am întrebat de meserie și de tinerețe și mi-a povestit cu mare răbdare fiecare detaliu.      

             „Am moștenit această meserie de la fratele meu cu 16 ani mai mare care a murit la 40 de ani, îmi amintesc că am venit din stadiu de ucenicie și l-am găsit bolnav de cancer și am plecat cu el la doctori dar nu i-au mai putut face nimic”, povestește cu lacrimi în ochii-i albaștri meșterul. „Încă de mic stăteam lângă el și îi studiam fiecare mișcare. La 14 ani am fost ultima promoție cu 7 clase iar în vara am intrat ucenic. În 1965 am început să lucrez la Romarta în Câmpia Turzii. Pe parcurs am facut seralul iar apoi am mers în armată un an. Din armată am revenit la secție unde mă așteptau. Mai târziu am mers la București la Centru de creație și proiectare încălțăminte; îmi plăcea să învăț. Un an am mers la școala de maiștri în Iași iar apoi mai mult de 10 ani am fost când șef la centru de creație când la secția de comandă. La un moment dat eram șef la ambele secții. Acum sunt pensionar cu un mic atelier de reparații în curte. Am avut ucenici, peste 10 dar dacă nu îți place nu faci lucru bun. Dacă nu cunoști meseria nu îți iasa, trebuie să ai viziune și ochii formați pentru asta.”

            A trăit în cercuri selecte, printre profestori si profesioniști deoarece consideră că „te împrietenești cu profesorii prin muncă. Cu profesorul N. Albuleț, cel care a scris Manualul cizmarului, jucam șah tot mereu. Era un inginer la facultate, inginerul Toma, întotdeauna mă dădea exemplu pentru că vedea că îmi place ce fac și faceam bine. La Iași, una dintre profesoare ne-a permis celor ce știam meserie să o ajutăm în predare; îi făceam schițele geometrice.”

            Deși putea să fie subinginer la Beclean el a renunțat la această slujbă din placerea de a face și de a repara papuci. „Pentru mine nu a fost o meserie grea. E grea dar dacă îți place merge, ca să fi meseriaș trebuie să știi meseria de la A la Z. Puțini sunt în țară care știu să facă tot, poate îi pot număra pe degete.”

            Pe lânga meseria căruia îi este devotat, Mihai are o soție iubitoare și 4 copii pe care a reușit să îi întrețină din meseria lui simplă. „Niciodată nu a pus meseria mai presus de familie deși pentru el e trup și suflet pentru meserie. E o meserie bună, bănoasă, ne-a adus mult câștig. Am apreciat întotdeauna munca lui; un pic murdară dar de folos. A lucrat într-o unitate și a condus întreaga secție, peste 100 de oameni. Niciodată nu a vrut să renunțe la munca lui; iasă din mâna lui lucruri de artă. A fost la examen pentru impegat de mișcare, l-a luat cu 10 însă el se aștepta să-l sune și defapt notele s-au afișat unde a dat examenul iar el nu și-a confirmat locul. Nu i-a părut rău că nu a aflat, s-a bucurat că nu a trebuit să își lase meseria lui. E admirat de cei care îl cunosc pentru că este un om bun. După 43 de ani de căsnicie nu pot zice nimic rău de el.” a afirmat soția acestuia.

            De clienți nu duce lipsă. Deși e un oraș micuț se bucură ca are clienți fideli, clienți care nu renunță ușor la o pereche ruptă de papuci. „Fac cizme de dans de la A la Z, reparații și diferiți papuci pentru oameni cu picioare deformate. Trebuie să știi ortopedia piciorului ca să poți practica cu succes această meserie. Sunt picioare care au diferite scobituri, sunt picioare care sunt plate, trebuie să știi fiecare detaliu. Sunt multe lucruri pe care trebuie să le știi până să ajungi profesionist iar 90% din meserie sunt sculele, e important să știi cum să le folosești.”

            „Mi-a făcut 2 perechi de botine de la început la sfârșit. Lucrează bine, n-ai ce zice rău de el. E meseriaș într-un cuvânt.” afirmă o clientă pe care am întâlnit-o la poarta dânsului.

             Toți cei din jurul lui văd în el un om blând, iubitor, care își face meseria cu drag și care își tratează clienții cu respect. „E un om bun cu suflet mare și cu deosebită pricepere în meseria pe care pe care o face. Foarte calm cu clienții, de câțiva ani stau aici și nu l-am văzut odată nervos.” afirmă vecina acestuia.        

            Deși această meserie necesită multă răbdare și concentrare, Mihai nu are prețuri mari, e conștient că orașul în care locuiește e unul modest și nu le poate cere clienților mai mult de 5 lei pe o talpa lipită. „Nu te îmbogățești din această meserie dar nici nu mori de foame. Prețurile a trebuit să mi le adaptez la acest oraș, însă în Câmpia Turzii erau duble.” a mai adăugat pantofarul.

            „Am adus odată o pereche la reparat și a lucrat așa de ieftin și bine. De atunci nu am mai schimbat pantofarul. Întotdeauna am știut că la domnul Canta pot apela când vreo pereche de papuci s-au rupt. Ușa e întotdeauna deschisă pentru clienții lui.” afirmă altă clientă cu mult entuziasm

            Dacă cei mai mulți pantofari sunt pesimiști, Mihai este optimist și crede că această meserie încă mai are o șansă. ”Dispar meseriașii. Am avut ucenici, peste 10, dar dacă nu îți place nu faci. Dacă nu se face ceva în acest domeniu va disparea. Când se va stopa aducerea de afara atunci vor aparea meseriașii buni.”