Vineri: târg, politică şi cartofi…

            Scandalul iscat la Fărău legat de schimbarea directoarei e doar vârful firav şi poate insignifiant a ceea ce se întâmplă în învăţământul românesc. Mă refer strict la schimbarea de directori, de inspectori, probabil în curând va fi schimbat si personalul de întreţinere şi curăţenie.

            Indiferent cât ne ascundem după degete, toate aceste schimbări sunt politice. E absurd să cauţi printre părinţi dacă cineva i-a împins din spate politic când cauza acestei tulburări este ea însăşi politică. Oameni care probabil ar fi fost toată viaţa nişte dascăli oneşti, cu respect şi iubire faţă de meseria pe care şi-au ales-o, faţă de copii şi de educaţia lor, s-au trezit dintr-o dată directori nedoriţi în comunităţile respective.

            Ce vină au aceştia că au fost înregimentaţi în lupta asta stupidă de-a referendumul, somnul, plagiatul şi politica de maidan? Nici măcar că e politică cu iz dâmboviţean nu mai putem spune că e. E doar o bălăcăreală continuă, jigniri de la cel mai înalt nivel al clasei politice până la nea Vasile care de zeci de ani ştie că trebuie să lucreze pământul cum poate el mai bine ca să aibă ce să pună iarna pe masă pentru el şi familia lui. Şi care acum îşi găseşte timp să stea sprijinit în coada sapei şi să se sfădească cu vecinul de tarla pe subiecte politice, să bârfească piţipoancele şi cocalarii locali sau regionali. Cam ce facem şi noi la oraş, în zi de târg.

            În loc să ne vedem de treabă şi să ne unim pentru a ne fi mai bine, ne certăm între noi, ne oprim din orice activitate doar pentru a mai arunca cu nişte noroi pe cei ce ne sunt adversari în ale ideilor şi concepţiilor. Care idei, care concepţii? Punem pariu că 99% din oamenii ce se vor politicieni nu cunosc statutul şi ideologia partidului din care fac parte? În fond la ce le-ar folosi, săptămâna viitoare vor fi în alt partid.

            Românul are câteva caracteristici specifice, definitorii ale comportamentului şi „gândirii”.

            Una din ele ar fi că dacă unul se ridică puţin peste media care îl înconjoară, sigur se vor găsi cel puţin 10 care îl vor trage înapoi. De ce? E simplu: de ce să trăiască şi capra vecinului, hai să o facem să moară. Dar între timp capra proprie putrezeşte şi emană adevăratul iz al comportamentului şi gândirii practicate, în curte, fără s-o bage nimeni în seamă. De ce acest comportament? E o întrebare care poate concura cu succes marile enigme ale lumii.

            Suntem invidioşi pe cei care au plecat „afară” să-şi facă un viitor economic şi social mai bun pentru ei şi pentru urmaşii lor. Îi uităm, îi scoatem de pe nu ştiu ce liste doar pentru că au plecat, uitând că suntem născuţi din acelaşi sânge, că nu întâmplător avem aceleaşi rădăcini istorice sau culturale, că ne numim cu toţii, indiferent cât ne vom spăla creierele, ROMÂNI. Dar dacă vreunul se evidenţiază şi nu reuşim să-l tragem in jos, măcar să-l folosim în scopurile noastre pervers suburbane. Nu cred că e cazul să reamintesc prea mulţi români aflaţi în astfel de situaţie: Henri Coandă, Eugene Ionesco, Emil Cioran. Păcat pentru noi ca naţie că sunt prea mulţi în situaţia lor, cei care au plecat din România fără să privească in urmă.

            Laureaţii Premiului Nobel români i-am alungat din diferite motive: că-i evreu, că-i neamţ, că nu se supune cerinţelor politicii de stat, de parcă ştiinţa şi cultura, în evoluţia lor, depind de cheful şi nazurile unuia sau altuia aflat vremelnic la putere. Aşa am eliminat dintre noi un Ellie Weiss, un Emil Palade sau pe Herta Muller. Dar când e vorba să ne căutăm valorile şi să ne lăudăm cu ele îi scoatem de la naftalină şi ne umflăm în pene cu ei ca un păun în călduri. Iar dacă un câştigător de premiu Nobel rămâne în ţară avem grijă să-l facem uitat, nici musca să nu bâzâie de el. Ioan Morar vă spune ceva? E în ţară, el, căştigător al premiului Nobel pentru Pace în 1985. Nici măcar ce s-a intâmplat în Decembrie ’89 nu a reuşit să-l scoată din anonimatul impus de comunism, dovadă în plus că nu suportăm ca cineva să fie mai presus de gloata nesimţită în care, fie că ne place fie că nu, ne încadrăm voiniceşte cu toţii. Şi când te gândeşti că Ioan Morar e transilvănean de-al nostru, deci măcar pariotismul local ar trebui să răbufnească din noi.

            O altă ciudăţenie a noastră a românilor este că de cele mai multe ori ne lăudăm cu morţii. Da, aţi citit bine. Câţi dintre cei pe care îi scoatem în faţă ca vârfuri ale stiinţei şi culturii mai sunt în viaţa fizică. Că ei trăiesc în inimile şi mintea noastră e altceva. Uitaţi-vă în adâncul culturii generale pe care o aveţi şi vedeţi câţi sunt contemporani cu noi şi câţi s-au dus spre cele veşnice. Mai în glumă, mai în serios, noi românii semănăm cu cartofii: cea mai bună parte a noastră este în pământ, iar partea otrăvită e afară şi se numeşte popor. Pentru că asta facem, ne otrăvim sufletele şi minţile singuri, zilnic, cu o perseverenţă, cu o voinţă si o dorinţă morbidă de neînchipuit. Şi chiar ne place asta.

            Credeţi că vom putea să fim vreodată obiectivi cu cei din jurul nostru? Când spun obiectiv elimin complet noţiunea politicului. Să acceptăm ideea că sunt oameni buni şi capabili şi printre adversarii noştri de ideologie. Să acceptăm faptul că o schimbare nu trebuie făcută doar din pornirea instinctuală, animalică, de a schimba, doar ca să arătăm ce tari suntem fiind la putere, ci că trebuie să ne respectăm unii altora calităţile şi realizările. Pentru că altfel nu vom face decât să alungăm definitiv ce e bun, iar în timp legătura dintre noi şi cartof va deveni una de rudenie. Chiar şi ca preţ. Ne vom vinde, politic sau altfel, pe un argint.

            Până şi Iuda, în nemernicia lui, a cerut 30 de arginţi…