Grigore Ghica

Judecătorul şi apoi profesorul Grigore Ghica s-a născut la Iaşi în 26 Iulie 1899, reprezentând a 12-a generaţie a nobilei şi renumitei familii Ghica, contributoare vrednică la istoria şi progresul Moldovei şi al României. Lăudându-se mai târziu unui profesor că el a văzut secolul 19 acesta i-a răspuns: „Mai bine zis, secolul 19 te-a văzut pe dumneata!” Străbunicul său, principele Grigore Alexandru Ghica, (foto alaturat), a fost ultimul domnitor al Moldovei (1849-1856), dinaintea unirii acesteia cu Muntenia.

            Tatăl lui, Grigorie Ghica, a fost ataşat militar al României la Viena. A avut posibilitatea să-şi şcoleze fiul la unele dintre cele mai renumite instituţii. Acesta a făcut astfel liceul la Geneva şi apoi facultatea de drept la Paris. A stăpânit excelent limbile franceză, germană, greacă si latină. A dobândit o cultură impresionantă în domeniul literaturii universale, al istoriei, al artei, al astronomiei, etc. A devenit judecător, şi întors în ţară, a ocupat această funcţie în oraşul Cahul din Basarabia unită cu România.

Nu ştim multe lucruri din această perioadă a vieţii magistratului dar vom încerca să le mai aflăm de la rudele lui, ce sunt încă în viaţă la Lausanne. Cert este că nu a fost căsătorit. A practicat numeroase sporturi şi apicultura. La ocuparea Basarabiei de ruşi, în 1944, Grigore Ghica s-a retras la Iaşi, lângă alţi membri ai familiei.

Când guvernul comunist a început prigoana împotriva intelectualilor proveniţi din familii bogate, prin anul 1948, Grigore Ghica a fost trimis cu domiciliu forţat la Ocna Mureş. La fel s-a întamplat si cu alţi doi fraţi ai săi ori alte rude, care au fost distanţaţi la maximum în ţară şi cu interdicţie de a lua legătura. Puteau doar să participe, excortaţi de miliţie, la o eventuală înmormântare în familie. Nu

aveau dreptul de a se angaja în seviciu decât în munci necalificate!

Grigore Ghica a devenit astfel un concetătăan al ocnenilor, dar unul cu un caracter extrem de puternic. S-a luptat cu viaţa grea ce i-a fost hărăzită şi nu s-a plâns niciodată (nici nu avea voie, pentru că ar fi fost imediat întemniţat!). A devenit profesor particular de limbi străine, mai ales de franceză, şi apicultor. A reuşit astfel, la limită, să se întreţină şi să-şi plătească chiria pe camera ocupată undeva pe „Şicater”, în colţ cu strada Horia.

A putut, nu ştiu cum, să-şi aducă la Ocna o mare parte din cărţile sale, umplând un perete cu rafturi în camera lui relativ încăpătoare. Împrumuta cărţi la toţi cei cu care lucra. A „împrăştiat” în Ocna Mureş o mare parte din vasta lui cultură, devenind repede cunoscut şi respectat ca „Monsieur Ghica”.

A venit şi întâmplarea ca eu să-i devin elev. Era în vara de după terminarea clasei a IV-a. Locuiam în faţa gării (vechi) şi aveam ca bun prieten un copil, Vasile Păsat, venit în perioada foametei din Moldova, spre îngrijire, la o familie ce locuia în spatele gării. Era familia unui inginer de la fabrica de tutun, devenit mai târziu poate cel mai mare specialist în tabac din ţară, fiind dus la Ministerul Industriei Alimentare, la Bucureşti, ca expert. Această familie a dat o educaţie deosebită prietenului Vasile iar mai apoi şi nouă, alţi copii. L-au înscris pe Vasile la lecţiile particulare de franceză cu Monsieur Ghica. Vasile mi-a sugerat şi mie să merg la prima lecţie.

Am asistat, şi profesorul m-a cucerit de la început. A mai trebuit doar să-l rog pe tatăl meu să accepte plata orelor (cu „jenanta” sumă de 25 lei pe lună, adică 2% din salar, pentru două şedinţe de două ore fiecare, pe săptămână). Mai tărziu, am trecut chiar la trei sedinţe săptămânale dar acestea au fost o adevărată plăcere. În cei şase ani cât am urmat lecţiile de franceză l-am cunoscut şi îndrăgit pe Monsieur Ghica. Dar toate familiile copiiilor ce învăţau cu el l-au îndrăgit şi omenit. Era primit mereu cu prăjituri calde, „specialitatea casei”, pe rând, pentru că lecţiile se ţineau itinerant pe la casele noastre. Era extrem de politicos, respectuos, modest şi spiritual – devenind repede un adevărat prieten al familiilor ce l-au cunoscut.

Alături de studiul limbii franceze, profesorul ne-a transmis un enorm volum de învăţături de comportament, cultură, sport şi chiar astronomie. Lecţiile se ţineau nu numai în casă ci şi în parc, la patinoar, pe Banţa, la biblioteci, la ştrand, la Mureş, etc. Caietele noastre erau periodic controlate de părinţi, mai mult din curiozitatea de a vedea şirul de pisici şi şoricei, în ordine descrescătoare, desenaţi de Monsieur Ghica, pentru a marca greşelile de diferite gravităţi, făcute de noi la traducerea unui text românesc în franceză (tema de casă). Motanii negri de la începutul şirului erau arcuiţi şi cu urmări neplăcute…

De educaţia „Ghica” au profitat zeci de copii din Ocna, an de an, devenind mai culţi, mai serioşi la scoală, pe stradă şi acasă. Iar mai apoi, au devenit absolvenţi deosebiţi de studii superioare, cu cariere speciale. Pe atunci liceul se termina cu clasa a 10-a. Ajunsesem în faza în care îl traduceam pe scriitorul francez Alphonse Daudet în română şi pe Mihail Sadoveanu – în franceză (traduceri literare). Era cât pe ce să urmez facultatea de filologie, limba română şi franceză, atât eram îndrăgostit de aceste lucruri. În toamna lui 1957 am câştigat însă o bursă la facultatea de electrotehnică dar, în vacanţe, primul „prieten” vizitat era Monsieur Ghica. Limba învăţată cu el mi-a folosit surprinzător de mult în profesia aleasă, ce a inclus mai multe specializării si publicări în Franţa. În primul rând însă, Monsieur Ghica m-a făcut să-mi doresc să văd Parisul.

Monsieur Ghica a rămas la Ocna Mureş până la sfârşitul vieţii lui relativ scurte. A decedat, dacă bine îmi amintesc, la 66 de ani, prin 1966 (dată poate inexactă, în arborele genealogic al familiei figurând însă 1966). Colegii mei de franceză or fi fost la înmormântare dar pe mine m-au anunţat abia mai târziu de tragicul eveniment (eram la Timişoara). Nu puţini au fost cei ce l-au plâns pe omul care şi-a legat mulţi ani din viaţă (18 ani) de oraşul nostru, dând tot ce avea mai bun: cultura şi sufletul lui.

Nu ştiu dacă s-a păstrat mormântul lui la Ocna dar pe Internet există o poză din Cimitirul Belu din Bucureşti, cu un mormânt purtând o plăcuţă cu numele şi anii lui. Familia l-a strămutat, se pare, de la Ocna. Poate, odată, îl vom comemora la Ocna şi vom pune unei străzi numele lui!

                                                                        Prof. Mircea Aurel Ciugudean

PS. Sunt în căutarea unei poze a profesorului. O aştept pe adresa:  maciugudean@yahoo.com