Suntem şi pe:

Articolele zilei

Sondorii din Ocna Mureșului

Publicat

- 637 vizualizări

La câțiva ani după începerea exploatării cu sonde a zăcământului de sare, apare în presa vremii ( Flacara, 1956) un reportaj în ton cu vremurile ( „puternicul avânt comunist”). Trecând însă peste izul de „avânt revoluționar”, realizarile tehnice și istorisirile acelor oameni rămân remarcabile deși timpul își așterne nemilos praful uitării peste ele.

” Sondorii din Ocna Muresului ”

”Trenul s-a oprit cu binecunoscutul scrîşnet de osii şi tampoane: Ocna Mureşului! Am coborât în gară şi am întrebat pe cineva de drumul spre saline. — Drept înainte -mi s-a spus- pe şoseaua asta, preţ de vreo 4-5 minute. Şi iată-mă, numai după vreo sută de paşi, ţintuit locului în faţa unui peisaj cu totul neaşteptat. În partea dreaptă a drumului se profilau îndrăzneţe spre cer luându-se parcă la întrecere cu rotocoalele norilor alburii, şiruri de… sonde. Sonde ce-ţi aminteau mai curând apropierea unor bogate zăcăminte petrolifere decît aceea a unei saline. S-o fi descoperit şi pe aici petrol? Nici gând de aşa ceva. Ci pur şi simplu, aşa cum am aflat mai apoi, la Ocna Mureşului, o bună parte din sare se extrage de câtăva vreme cu ajutorul sondelor – după un nou procedeu, o creaţie originală a unui colectiv de ingineri şi tehnicieni români, o invenţie brevetată şi distinsă cu Premiul de Stat. Am făcut cunoştinţă acolo, la poalele sondelor de sare, cu un om al cărui nume suna oarecum ciudat: Aron Marele. În ciuda numelui său, Aron Marele e mijlociu de stat şi nu prea voinic. Face parte dintr-o familie de mineri. Mineri cioplitori în sare din tată-n fiu. Şi iată, inelele acestui lanţ, făurit din generaţie în generaţie, a fost acum, pentru prima dată, rupt. Aron Marele a devenit sondor. M-a invitat într-o căsuţă scundă pe care schelăria sondei o străpungea înainte de a se avînta spre zări. În această căsuţă erau adăpostite aparatele de control. Pentru ele, căsuţa reprezintă un fel de pavăză împotriva vântului şi ploilor.

– Munca minerului – mi-a spus Marele Aron – o face acum apa. Da, apa şi pompe puternice care, sub presiune, o trimit până la adîncimi ce ating 1000 de metri…

Modul de funcţionare al unei sonde poate fi explicat în cuvinte puţine. Printr-o coloană de burlane, apa pompată în adâncuri dizolvă sarea şi se reîntoarce, sub formă de saramură, printr-o a doua coloană. Apoi porneşte într-o scurtă călătorie, de-a lungul unor conducte, până la fabrica de produse sodice ce se află nu departe de salină. Şi o mică socoteală îţi arată că cinci sonde doar înlocuiesc munca a peste 600 de oameni. Preţul de cost al extracţiei este redus cu 75 la sută… Iar minerul de altădată a devenit sondor. Pentru prima oară a ieşit din măruntaiele masivului de sare şi în timp ce extrage sarea, poate privi soarele, poate privi cerul şi unduirea tremurătoare a frunzelor. Pentru prima dată, aici a fost împlîntată săgeata semeaţă a sondelor… …Şi dacă sunt aşezări unde viaţa de fiecare zi îşi pune amprenta nu numai în sufletul oamenilor, ci, cu aceeaşi tărie, peste locurile înconjurătoare, apoi fără îndoială că printre acestea poate fi numărată, la loc de frunte, şi Ocna Mureşului, Uioara – cum i se mai spunea altădată. Am gîndit astfel străbătînd împreună cu Aron Marele, o stradă unică în felul ei. O stradă bizară, cu un singur trotuar şi un singur rînd de case. Aşa să fi fost ea întotdeauna? De partea cealaltă a drumului să nu fi existat niciodată locuinţe omeneşti? Au existat, dar multe s-au prăbuşit, iar restul au fost dărîmale şi locuitorii evacuaţi.

Povestea topografiei străzii a început într-o seară a anului 1936. Unii oameni se odihneau după truda unei zile grele de muncă, alţii erau poate strînşi în jurul unei cine sărace. Şi atunci, din senin, au simţit cum sub ei începe să se clatine podeaua, cum pereţii caselor încep să tremure, iar lămpile să dănţuiască ameninţător. Cutremurul a fost simţit în întreg orăşelul. Dar pe strada din apropierea salinei, cel mai mult. Epicentrul acestui cutremur nu a trebuit să fie căutat nici undeva prin munţii Vrancei, nici prin alt centru al cutremurelor, ci în inima masivului de sare. Exploatarea neraţională a minelor, golurile mari şi pilonii de siguranţă prea slabi pentru greutatea ce îi apăsa, au dus, în acea seară a anului 1936, la prăbuşirea a mii şi mii de tone de sare. Mărturie a acestei prăbuşiri este o groapă hidoasă, în adâncul căreia te uiţi ca într-o prăpastie, cu o circumferinţă de câteva sute de metri. Mărturie este si acea stradă „Curioasă“, cu un singur rând de case…

Pentru mineri, salina a însemnat – sub domnia capitaliştilor – şi loc de trudă, şi mormânt. loan Potochi s-a prăbuşit cu vagonetul în puţ la peste 100 de metrii adîncime. Praf şi pulbere s-a ales de el. La fel s-a întîmplat şi cu un alt miner, pe nume Arieşanu. Tot din cauza lipsei măsurilor de protecţie, peste Şofron Moldoveanu s-au prăvălit în timpul lucrului 30 de tone de sare… Zaharia Vesa a fost singurul om care, alunecand cu vagonétul în puţ, a scăpat cu viaţă: în cădere, s-a împletit, cu mîinile şi picioarele de funia coliviei. Când l-au scos afară, teama îi înţepenise mădularele. Patru inşi au trebuit să tragă de el şi abia l-au desfăcut. Când a putut să vorbească, Zaharia Vesa a spus doar atât ; „No, să rămîneţi cu bine, că pe aici, câtu-i lumea, cu mine n-o să vă mai întâlniţi..,“ „La noi, spun cei din Ocna Mureşului, nu au lucrat niciodată, aşa cum s-a întîmplat la alte ocne, puşcăriaşii“. Dar pentru cei care lipseau de la lucru existau carcere, unde oamenii erau ţintuiţi cu fiare la picioare. Iar în curtea sediului era înfipt un stâlp de lemn. unde erau ţinuţi legaţi oamenii ce se făceau vinovaţi de asemenea abateri. Ocna Mureşului a fost deci adevărată „ocnă“ şi pentru aşa-zişii „oameni liberi…“ Cei care doresc să cunoască şi alte amănunte din trecutul acestei saline pot citi un studiu tipărit prin 1936 şi semnat de Paraschiv S. Horeanga, doctor în ştiinţe economice şi financiare. Vor întîlni pasaje ca acestea: „Abatajul se face cu pene şi ciocane, deci tot manual; abatajul modern se serveşte de perforatoare electrice… dar la noi nu se poate aplica… Transportul în mină se efectuează cu forţa manuală…“

Astăzi, vizitând salina, afli de acele conducte de-a lungul cărora goneşte sarea dizolvată. Restul transporturilor sunt făcute cu locomotivele electrice, iar locul abatajelor este luat în bună parte de sonde. La 160 de metri adâncime, în pieptul masivului de sare, mi-a fost dat să mai am o întâlnire neaşteptată. Au reapărut sondele. De altfel, primele sonde aici au fost săpate. Ceva mai târziu, ca o nouă biruinţă a tehnicii, au fost instalate sondele de la suprafaţă.- Acestea le-am aflat de la un tânăr inginer, Virgil Laluţ. Şi în familia acestuia mineritul era tradiţie. Tatăl lui, Jeronim, s-a stins din viată la 44 de ani, cînd purta deja în spate trei decenii de munca în salină… Dar Virgil Laluţ a prins alte vremi. A putut să înveţe. Azi e inginer… Şi Ion Ban a învăţat. În trei ani, mai mult decât în 30. Până nu de mult era miner. Azi e maistru – sondor. Nu a fost lesne ca la 37 de ani să biruie „hăţişurile“ ecuaţiilor. Dar le-a biruit. Aşa cum a biruit şi manualele de fizică şi pe cele de tehnică a forajului… Iar azi e maistru-sondor. Altădată, Ion Ban se întorcea acasă frânt de oboseală, cu braţele grele, ca de plumb. Acum, însă, efortul principal îl face cu mintea. Respiraţia adâncă a sondei o înregistrează acele tremurătoare de manometre şi grafice complicate. Din graiul lor, sondorul desprinde tot ce se întâmplă jos, la sute şi sute de metri adâncime. O simplă rotire de robinet şi şuvoiul apei năvăleşte cu mai multă putere în coloanele sondei sau se domoleşte ca prin farmec, sarea dizolvată îşi grăbeşte sau îşi încetinează goana spre uzina de produse sodice. Dar nu numai atât; este necesară şi o perfectă cunoaştere a condiţiilor geologice, a fenomenelor ce se produc, uneori la un kilometru depărtare, şi de a şti, în orice moment, să acţionezi cu promptitudine şi competenţă. Este cu totul o altfel de muncă. O muncă ce îţi cere mereu să înveţi, să studiezi. O muncă ce se compară nu cu truda cioplitorului de sare de ieri, ci cu aceea a inginerului. Şi lui Ion Ban i se pare câteodată că visează… Dar nu, nu este un vis. Mângâie cu palma sa, în care bătăturile nu au pierit încă cu totul, cadranele manometrelor. Nu, nu este vis… Lui Vasile Popa, însă, toate câte le vede i se par fireşti. Parcă aşa ar fi fost de când lumea. Vasile Popa este un flăcăiaş voinic, de vreo 16 ani. Elev al Şcolii profesionale din Ocna Mureşului. Peste doi ani va fi sondor. Va lucra la sondele acelea ce săgeată spre cer, afară, în aer liber. Şi toate câte le vede i se par fireşti. El şi-a început viaţa în altă epocă… Ce biruinţe ale tehnicii vei mai afla tu ,Vasile Popa, tânăr sondor al zilelor de mîine?

Reportaj de Mircea BONDA”

Foto:S. Steiner

Mulțumim domnului Radu Vaida pentru munca depusă în preluarea, prelucrarea și transmiterea acestui material spre publicare pentru ca noi, toți, să ne bucurăm încă odată de istoria deosebită a orașului nostru.

Citește mai departe